Provincial contra imperial

● Nebraska (SUA, 2013), de Alexander Payne. 

Cu Nebraska, Alexander Payne face în 2013 un film al aşa-numitului „New Hollywood“ de la începutul anilor ’70 – un road movie în alb-negru, voluptuos tărăgănat, cu parfum de literatură americană regională, cu un climat de bătrîneţe, înfrîngere şi little town blues. Questa personajului principal – un septuagenar (Bruce Dern) care străbate 900 de mile (de la Billings, statul Montana, la Lincoln, statul Nebraska) pentru ridicarea unui premiu inexistent – e la fel de futilă cum ar fi făcut-o, pe la 1972-1973, un regizor ca Bob Rafelson sau Hal Ashby; şi tot dintr-un film de pe vremea aceea ar putea fi desprinsă scena popasului la Mount Rushmore – prilej pentru protagonist de a se arăta neimpresionat, iar pentru regizor – prilej de a semnala ambiţii care nu sînt doar de miniaturist regional, ci şi de raportor despre starea naţiunii. El însuşi originar din Nebraska, Payne a fost acuzat în trecut că ar fi un „clasist“ şi, simultan, un sentimentalist – un caricaturist şablonard, traficant de stereotipuri despre „America profundă“, care pe ultima sută de metri îşi drege dispreţul de clasă cu sentimentalism.

Dimensiunea de cartoon satiric nu-i lipseşte nici acestui Nebraska: poposit într-un orăşel (fictiv) numit Hawthorne, unde şi-a trăit prima parte a vieţii, închipuitul milionar e asaltat de rude şi vechi cunoştinţe – o populaţie monosilabică, leguminos-telespectatoare, cu elemente puşcăriabil-troglodite (lesne identificabile după capetele mici înfipte pe corpuri supraponderale) –, care-i cer să restituie vechi şi îndoielnice datorii. Pe de altă parte, în rolul unui moş rău, fost partener de business cu protagonistul, un actor ca Stacy Keach (şi el, asemeni lui Dern, o figură care s-a bucurat de o anumită vizibilitate, nedevenită iconicitate, în New Hollywood-ul primilor ani ’70) e perfect capabil să pună carne solidă pe un stereotip al malevolenţei rustico-bodegaro-bătrîneşti. Iar Payne şi scenaristul Bob Nelson iau măsuri ca fiecare manifestare de malevolenţă cu care se confruntă protagonistul (şi unul dintre fiii acestuia, care-l întovărăşeşte pe post de şofer) să fie contrabalansată printr-o manifestare de bunătate – cea mai dulce venind din partea unei old lady, volubilă comemoratoare de vechi iubiri, în auzul fiului (acum bărbat în toată firea) dăruit ex-iubitului ei de către o altă femeie. Mult mai rezonante decît ciocnirile de mizerii provinciale sînt confruntările repetate ale fiului cu urmele vieţilor anterioare ale părinţilor săi – anterioare vieţilor de părinţi-şi-atît (dar şi prelungite în paralel cu acestea). Nici tatăl (care cînd pare complet dus, cînd pare doar ursuz şi căpos), nici mama (care li se alătură pe drum) nu respectă pudoarea şi pietatea fiului: oricît ar insista acesta din urmă, tatăl nu concede că şi-ar fi iubit soţia nici măcar la început, iar mama e încă şi mai puţin sentimentală – printre altele, îşi ridică fusta deasupra unui mormînt, pentru a face în ciudă spiritului unui ex-admirator bleg. Aceste dezvăluiri umoristice despre vieţile sexuale ale părinţilor sînt dozate cu grijă, în combinaţie cu nişte dezvăluiri mai standard-umanizante despre trecutul tatălui (o tragedie în copilărie, o experienţă traumatizantă în războiul din Coreea) şi cu deja pomenitele elemente satirico-picaresco-pitoreşti. Dexteritatea cu care sînt cîntărite şi melanjate aceste doze e foarte mare, dar nu mai puţin mecanică, şi o parte din ingrediente sînt sintetice. 

● 300: Ascensiunea unui imperiu / 300: Rise of an Empire (SUA, 2014), de Noam Murro.

În 300: Ascensiunea unui imperiu (prelungire întîrziată a popularului BD filmat 300: Eroii de la Termopile), atenienii îşi apară democraţia împotriva imperialiştilor ahemenizi – adică persani, adică iranieni –, într-o bătălie navală în care, la un moment dat, forţa vîslitului sincron sub şfichiul biciului este comparată, prin montaj paralel, cu forţa vîslitului sincron între oameni liberi şi înfrăţiţi. Adevărul istoric e că nu ahemenizii, ci atenienii foloseau sclavi, dar filmul capitalizează pe elemente din vocabularul şi imageria războiului american douămiist „împotriva terorii“ – de pildă, înturbanaţi piloţi kamikaze cu care, după cum se afirmă răspicat, o democraţie n-are ce negocia. Încurajat pe de-o parte, paralelismul e, ce-i drept, diluat pe de alta – prin reducerea parţială a conflictului dintre civilizaţii, la dorinţa unei femei grecoaice, Artemisia (Eva Green), de a se răzbuna pe propriul neam. Filmul se distanţează de unele dintre aspectele cele mai criticate la predecesorul său din 2007: nu numai că atenienii iau peste picior mentalitatea spartană – cultura de tabără de antrenament fascistă, cultul morţii –, dar personajul amazoanei/rockeriţei Artemisia e mai puternic decît toate personajele masculine. Pe hîrtie, atenianul Temistocle (Sullivan Stapleton) trebuie să fi figurat în postura de unic egal al ei, dar pe ecran e o prezenţă mult mai slabă. Tot e bine, însă, că, avînd de apărat, în faţa unui public-ţintă masculin-adolescent, o reputaţie de film mai badass, mai hardcore, mai puţin insipid decît media hollywoodiană, noul 300 include un pic de copulaţie între cei doi duşmani, fie ea neterminată şi doar atît de „bestială“ cît să nu facă filmul inaccesibil (din cauză de rating) aceluiaşi public-ţintă. În rest, un neo-peplum fără poezie, tot numai business şi (la limită) pasabil în aceşti termeni.