Modeste

● America, venim! (România, 2014), de Răzvan Săvescu. 

O farsă despre o trupă românească de teatru (cu un regizor jucat de Mihai Călin), venită la New York pentru o şuşă şi apoi antrenată de un escroc (Alexandru Bindea) într-un turneu pe tot cuprinsul SUA, America, venim! arată ca o dramatizare cîtuşi de puţin profesionistă după o colecţie de păţanii mai mult sau mai puţin adevărate, care, povestite prin viu grai pe la mese de actori, făceau lumea să moară de rîs. Aşa ceva nu are de ce să se întîmple şi în cinematografele unde rulează filmul, ai cărui realizatori, care chiar au filmat în America, au adus de-acolo, în loc de o farsă profi, doar un travelogue sumar scenarizat. (Semnatarii scenariului sînt regizorul – debutant în lungmetraj – Răzvan Săvescu şi actriţa Oana Ioachim.) O veche amantă (Ioachim) de-a liderului trupei (Călin), care e ceva pe la Ambasada României, e introdusă în scenă ca şi cînd prezenţa ei ar urma să aibă o pondere importantă în intrigă – altfel de ce scena romantică dintre ea şi Călin, cu aluzii la un avort din trecut şi la o a doua amantă, care-l aşteaptă pe el acasă? –, dar la scurt timp după aceea e trimisă (şi uitată) pe tuşă (după cum uitată e şi rivala ei din ţară, deci şi dilema personajului lui Călin). Tot personajul lui Călin anunţă pe la început că, în pofida şuşelor, e un regizor serios, care lucrează la un Faust; or, nici din informaţia asta nu se alege nimic. Scenariştii ignoră reguli de construcţie absolut elementare într-o comedie de tip Hollywood cum se vrea a lor, începînd cu regula planting-ului şi a pay-off-ului, care spune că orice informaţie „plantată“ pe parcursul filmului trebuie să „dea roade“ pînă în final; cum de i-a lăsat producătorul Tudor Giurgiu să intre în producţie pe teritoriu american cu un scenariu care în cel mai bun caz era acceptabil doar ca primă ciornă? Doi actori, soţ şi soţie (Ion Sapdaru şi Tania Popa), din trupa condusă de personajul lui Călin, îşi aduc în turneu copilul, dar şi personajul acestuia e pierdut pe drum. Contactele actorilor cu publicul din diasporă (sensibil la cultura de masă pre-’89, de la „Roata morii se-nvîrteşte, ţac-ţac-ţac“ la „Rugă pentru părinţi“) nu produc nici un pic de satiră, iar contactele lor cu localnicii se cam reduc la nişte qui pro quo-uri inept construite pe seama unei excentrice bogătaşe numite Maya (Mira Furlan), care ba pare o criminală, ba pare să-i facă avansuri unuia dintre ei. Oricît de creativ ar fi un comediant ca Adrian Văncică în scoaterea maximumului ce se poate scoate dintr-o partitură, din partitura lui de aici nu e mai nimic de scos, şi cu oricîtă bunăvoinţă s-ar arunca un alt bun comediant, Gheorghe Ifrim, în imitarea unui spermatozoid, mica lui improvizaţie e prea precar motivată dramaturgic.   

● Love Bus: Cinci poveşti de dragoste din Bucureşti (România, 2014), de Roxana Andrei, Mihai Mincan, Florin Babei, Constantin Radu Vasile, Andrei Georgescu.  

Love Bus: Cinci poveşti de dragoste din Bucureşti e un modest grupaj de scurtmetraje care defilează fiecare cu numele unei zone din Capitală, deşi nici unul dintre foarte tinerii regizori nu prea pune la lucru spaţiul bucureştean în care îşi plasează povestea. Scurtmetrajul intitulat Iancului, despre o tînără (Ada Galeş) părăsită de prietenul ei (Cătălin Jugravu) şi neatentă la cei care ţin cu adevărat la ea (un alt băiat şi propria ei mamă), nu se poate lăuda cu alte calităţi pe lîngă aceea, paraestetică, a „sincerităţii“. Drumul Taberei (de Mihai Mincan), care se prezintă ca un dialog între o fată (Iulia Ciochină) şi partenerul ei ocazional de sex (Andrei Seuşan), are de partea sa şi meşteşugul scurgerii cu ţîrîita către spectator a detaliilor situaţiei pe care acesta din urmă e invitat s-o observe (fata e o studentă din provincie, care împarte chiria unei camere cu o altă fată, în timp ce băiatul e un bucureştean cu maşină şi slujbă în IT; ea ar vrea mai mult de la el, în timp ce el se menţine închis); şi se mai poate lăuda cu un anumit formalism regizoral, de o „austeritate“ (cadre lungi şi fixe) cam pretenţioasă, totuşi, în contextul acestei „felii de viaţă“. Odată cu scurtmetrajul Unirii, despre o petrecere de liceeni la care fata-bună-care-nu-vrea-încă-să-facă-sex e înşelată de prietenul superficial cu fata-rea-care-vrea, chiar în timp ce i se plînge de cît e de hărţuită confidentului-care-o-iubeşte-pe-ascuns, nivelul coboară înapoi la naivitatea dramaturgică şi regizorală din Iancului. Lucrurile sînt mult mai puţin previzibile în Tineretului (de Constantin Radu Vasile), unde un tînăr religios, reflexiv şi articulat în discurs (Ştefan Mircea) se plimbă prin parc cu o corporatistă, fostă colegă de liceu, şi ea reflexivă (Carla Teaha), după care îşi cumpără nişte droguri şi merge acasă, să se uite la un film porno (această „multilateralitate“ a personajului nu-i e explicată spectatorului, ci se cere luată ca atare), cînd primeşte o veste şocantă despre fata de la care tocmai îşi luase rămas-bun. În fine, după bizarul Tineretului, care mai conţine şi reprezentări „impresioniste“ ale unor stări alterate de conştiinţă, grupajul revine, prin Cişmigiu (regia Andrei Georgescu, pe un scenariu de Paul Negoescu – iniţiator-coordonator al grupajului şi el însuşi un regizor relativ experimentat), la formatul conversaţiei de alcov – de astă dată un moderat-spiritual interogatoriu luat unui tînăr boem (Alec Secăreanu) de o iubită geloasă (Victoria Răileanu).