Un bun film de spionaj românesc

• Q.E.D. (România, 2013), de Andrei Gruzsniczki.  

Noul film al lui Andrei Gruzsniczki, Q.E.D., aduce ceva nou în cinema-ul românesc post-’89: o reprezentare a anilor ’80 care pe de-o parte nu mai e gîndită doar în termeni de foame, frig, represiune şi delaţiune, iar pe de altă parte nu e nici poleită de ceea ce s-a numit „ostalgie“. (De altfel, după cum demonstrează Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii, „ostalgia“ tinde să nu contrazică reprezentarea în termeni de foame-frig-represiune-delaţiune, ci să-i fie complementară.) Q.E.D. e un nesentimental şi „cartezian“ film de spionaj, plasat într-un mediu a cărui menţionare e a priori incompatibilă, din motive evidente, cu reprezentarea anilor ’80 exclusiv în termenii amintiţi. E vorba despre intelectualitatea ştiinţifică, despre matematicienii care fac cercetare. În film, un astfel de intelectual (Sorin Leoveanu) se gîndeşte să scoată în mod clandestin din ţară un articol ştiinţific. În paralel, un ofiţer de Securitate (Florin Piersic Jr.) pune la punct cu migală o undiţă lungă şi răsucită, cu care să pescuiască articolul respectiv: pe scurt, el speră să se poată folosi de nerăbdarea unei colege de-a matematicianului (Ofelia Popii) de a fi lăsată să plece din ţară împreună cu băieţelul ei, pentru a se reuni cu soţul deja fugit la Paris. E o operaţiune ca în romanele lui John le Carré (a se compara cu „pescuitul“ destul de similar al personajului jucat de Philip Seymour Hoffman în recenta ecranizare după le Carré, A Most Wanted Man), iar personajul securistului – conştiincios, nefericit în viaţa privată, purtător al unei mustăţi triste – ar putea veni tot de-acolo. Ca de fiecare dată cînd ia o pauză de la atitudinile grunge şi se dedică unui portret de bărbat non-cool (cum a fost şi portretul unui Curzio Malaparte doborît de o alergie, în Călătoria lui Gruber), Piersic Jr. e superb pe post de slujbaş serios, nefericit şi talentat al unei Securităţi reprezentate ca o instituţie represivă, dar şi raţională. Raţională e şi lumea cercetătorilor în matematică. Nu toţi sînt prezentaţi ca îndurînd frustrări şi privaţiuni personale şi profesionale, ci doar aceia – ca personajul lui Leoveanu, care vrea să-şi scoată articolul din ţară – necooperanţi cu regimul (aflăm despre el că refuză să intre în Partid şi că în trecut a practicat meditaţia transcendentală); din contră, un fost coleg de facultate de-al lui, mai puţin talentat (Dorian Boguţă), s-a pus bine cu regimul şi prin urmare călătoreşte la conferinţe în străinătate, are acces la toate cărţile dorite etc. Regimul politic apare ca un regim de austeritate, de închidere a porţilor spre restul lumii şi de supraveghere a cetăţenilor, dar nu ca un regim al iraţionalităţii şi al terorii coşmareşti – personajul lui Leoveanu chiar îi aminteşte la un moment dat neliniştitei mame (Tora Vasilescu) cu care locuieşte că nu mai sînt în anii ’50, iar evenimentele ulterioare nu vin să-l contrazică. Spectacolul austerităţii ceauşişte – cozile, întreruperile de curent electric – e înviorat de imaginile mai puţin văzute cu matematicieni (sau securişti) lucrînd la computere (sau, de pildă, la maşini de tăiat hîrtie) vintage, şi există informaţii despre cum îşi petrec serile (jucînd bridge, de pildă) sau vacanţele (de pildă, la 2 Mai) – activităţi neconotate negativ, aşa cum sînt într-un film ca 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, unde inclusiv (dacă nu în primul rînd) distracţiile cetăţenilor apar contaminate de malignitatea dictaturii. Există şi aici un moment, în timpul partidei de bridge, cînd colegul jucat de Boguţă îşi insultă soţia în faţa musafirilor (e un moment excelent, poate cel mai bun moment cinematografic din cariera de pînă acum a lui Boguţă – nu doar izbucnirea în sine, ci şi secundele de iritare mocnită care o precedă); dar data următoare cînd îi vedem pe soţi, la un botez, ei sînt veseli şi apropiaţi unul de celălalt. Abuzivitatea nu e prezentată în filmul lui Gruzsniczki (cum era în filmul lui Mungiu) ca o normă pe care dictatura a instituit-o în toate relaţiile interumane; după cum se tot spune („fiecare pentru el“) şi se tot confirmă prin fapte, egoismul e norma şi aici, dar şi în Occident, unde auzim că matematicianul fugit n-a găsit cîini cu covrigi în coadă şi a trebuit să renunţe la matematică. 

Aşa cum Boguţă străluceşte în secvenţa partidei de bridge, în secvenţa botezului străluceşte Virgil Ogăşanu în rolul tatălui femeii care urmează să plece în Vest după soţul ei: bătrînul se simte abandonat şi, bînd prea mult, începe să-şi plîngă de milă, dar în acelaşi timp îi e ruşine că face asta, iar clipitul înteţit al lui Ogăşanu şi gestul cu care şterge de pe masă nişte firimituri inexistente exprimă foarte creativ amestecul acesta de autocompătimire şi ruşine. Pentru a aprecia creativitatea lui Ogăşanu – nu doar în această secvenţă, ci în toate interacţiunile cu fiica şi cu nepotul lui (un şcolar din anii ’80, în a cărui viaţă fără televizor contează ca distracţie învăţarea de calambururi licenţioase în latină de la bunicul său) –, merită imaginat personajul său în interpretarea supraexpusului (şi, în ultimul timp, supraestimatului) Rebengiuc. În fine, chiar dacă, pentru un film de spionaj – care se presupune că e în mod automat şi un thriller –, filmul lui Gruzsniczki nu are cine ştie ce thrills, el are textură (mult detaliu descriptiv) şi cîteva personaje bune: calităţi literare solide. Şi chiar dacă imaginea alb-negru, lipsa muzicii şi a unghiurilor de cameră subiective nu se adună într-un stil regizoral remarcabil, e cea mai importantă premieră românească dintr-un an slab (nefăcînd abstracţie de Al doilea joc al lui Porumboiu şi nici de Closer to the Moon al lui Caranfil). Lungmetrajul de debut al lui Gruzsniczki, Cealaltă Irina, a fost fie recenzat sub meritele sale, fie ignorat de critica română, care poate că de data asta va deveni conştientă de inteligenţa acestui cineast.