Cronenberg la Hollywood

● Hărţi pentru stele / Maps to the Stars (Canada-SUA, 2014), de David Cronenberg.  

Marele regizor canadian David Cronenberg, care nu mai filmase pînă acum în Statele Unite, a făcut o excepţie pentru Maps to the Stars, care e chiar un film despre Hollywood. Tradiţia în care se înscrie este aceea a goticului cu soare şi palmieri, unde nu există nimeni care să lucreze la Hollywood şi totuşi să nu fie un gargui sinistru – tradiţie inaugurată de Billy Wilder cu Sunset Boulevard (1950). Perechea centrală de metafore din scenariul lui Bruce Wagner (bazat pe experienţele lui din anii ’80 ca şofer de VIP-uri) îi reprezintă pe hollywoodieni ca pe un trib incestuos/consangvinizat, a cărui istorie tinde să se repete, în parte din cauza propriilor apucături canibalico-reciclatoare. Mai concret, Julianne Moore joacă rolul unei actriţe numite Havana, care, atunci cînd nu e în atenţia presei pentru relatările ei despre cum a fost violată în copilărie de propria mamă, la rîndul ei vedetă de cinema, calcă peste cadavre ca să obţină rolul jucat de aceasta într-un film din anii ’60 căruia i se pregăteşte un remake. Călcatul ei peste cadavre nu e doar călcat – e şi dansat de bucurie feroce, pe marginea piscinei, la vestea că o rivală la rol a ieşit din cursă fiindcă tocmai i-a murit copilul. Distins la Cannes cu un premiu pentru Cea mai bună actriţă, portretul Havanei – care e porţelănos de sensibilă la ceea ce-o priveşte direct şi lipsită de orice empatie cu ceilalţi – e o caricatură malevolentă la maximum, toată numai îngroşări obscene şi înflorituri scatologice (îşi petrece o scenă întreagă trăgînd pîrţuri pe WC). Şi, într-o poveste scenarizată astfel încît fiecare element să existe în dublu sau în triplu exemplar (două incesturi, două personaje care au vedenii, trei incendii), ea nu e singurul star-monstruleţ; mai e şi un sub-Bieber de 13 ani, deja ex-junkie (Evan Bird), care în şedinţele cu capii studioului pentru care lucrează spune „Franciza sînt eu“, iar pe platoul de filmare e scabros-agresiv de cîte ori simte că un alt actor-copil ameninţă să-i ia faţa. Tatăl lui e un maseur-guru (John Cusack) care admiră la Dalai Lama faptul că e un „adevărat profesionist“ – spre deosebire de Havana, care apreciază la el faptul că e un „tip cool, genul cu care chiar poţi să te simţi bine, deşi sigur că de fapt nu poţi, din cauză că e Dalai Lama“. Cu toată malevolenţa scenaristului, grosul satirei lui rămîne la nivelul ăsta de împunsături facile în locurile cele mai aşteptate. Cît despre strategia lui Wagner de a duplica incesturi, incendii şi alte elemente, s-o fi potrivind ea cu viziunea lui asupra Hollywood-ului ca loc al consangvinizării şi al recurenţei eterne, manifestată în primul rînd ca reciclare şi remake; dar existenţa unor accidente pe bază de foc în trecutul mai multor personaje, printre celelalte schelete din dulapurile lor de familie, ţine de-o dramaturgie de tip soap opera, în timp ce apariţia ex-prinţesei de Star Wars Carrie Fisher, chiar în rolul lui Carrie Fisher, a cărei binecunoscută poveste de fost copil hollywoodian victimizat de o mamă-vedetă se oglindeşte foarte deformat în povestea Havanei, împinge presupusa satiră adînc în teritoriul culturii tabloide a bîrfei despre celebrităţi.       

Slab ca satiră a Hollywood-ului, Maps to the Stars – care urmează să fie prezentat în cadrul festivalului Les films de Cannes à Bucarest şi apoi să fie distribuit în unele cinematografe româneşti – nu e prea interesant nici ca film de autor. Sigur, nu se poate spune că planeta Hollywood, aşa cum e reprezentată aici, n-ar avea o atmosferă îndeajuns de cronenbergiană – insulară, separată de lume ca printr-un capac etanş. Pielea unei tinere care, la recomandarea lui Carrie Fisher, se angajează ca asistentă a Havanei, prezintă încreţituri de la arsurile suferite cîndva, încreţituri ce reprezintă o prelungire benignă a tuturor erupţiilor cutanate, excrescenţelor mutantice ş.a.m.d., în care abundă cele mai reprezentative filme ale unui regizor identificat altădată cu horror-ul medical. Atunci cînd fata (Mia Wasikowska) îşi vizitează iubitul actor, dar (ca altădată şi scenaristul filmului) mai mult şofer de VIP-uri (Robert Pattinson, el însuşi un element de continuitate cu filmul precedent al lui Cronenberg, Cosmopolis), pe platoul de filmare al unui serial sub-startrekkist, ea îl găseşte cu o jumătate de faţă acoperită de machiori cu o excrescenţă bulboasă – un gag autoreferenţial cronenbergian în toată regula. În film pot fi găsite şi alte cronenbergisme, dar la acelaşi nivel de mici semnături pur ornamentale. Cu excepţia unei tendinţe de a izola actorii cîte unul în fiecare cadru, regia nu se distinge prin nimic la nivel vizual, iar filmul din anii ’60 în care jucase mama Havanei este, pe baza celor cîteva momente care ni se arată, un erzaţ bătător la ochi. Sau poate că a fost conceput dinadins ca un simulacru neconvingător, pentru a mai insolita un pic obiectul tabloului – Hollywood-ul – şi a-i semnala pe încă o cale statutul de lume a simulacrelor. Dar nici aşa nu e cine ştie ce găselniţă, şi cu siguranţă nu poate salva prin punere între ghilimele tot ce-i piesă de construcţie second hand în scenariul lui Wagner – de pildă, evoluţia perfect previzibilă a unei secvenţe în care monstruleţul de 13 ani începe să gesticuleze cu un revolver încărcat în mînă.