The hipster elite

● Îndrăgostiţii mor ultimii / Only Lovers Left Alive (Anglia – SUA – Franţa – Germania – Cipru, 2013), de Jim Jarmusch. 

În viziunea lui Jim Jarmusch din noul său film, Only Lovers Left Alive, hipsterii-boemii-esteţii-connaisseur-ii supremi sînt doi vampiri, soţ şi soţie (Tom Hiddleston şi Tilda Swinton), el – brunet tenebros, ea – blondă simili-albinoasă, amîndoi mai mult pomeţi (şi accente posh) decît canini. Au avut la dispoziţie secole întregi ca să se cizeleze: nu numai că în ei trăieşte toată cultura (artistică, dar şi ştiinţifică) lăsată să cadă în uitare de către masele zombificate (doar la figurat: decăzutele exemplare actuale ale speciei umane le apar vampirilor – ei înşişi vampiri pe bune – ca nişte zombi), dar chiar au produs personal o parte din cultura respectivă – mai un adagio făcut cadou lui Schubert, mai un Hamlet scris în locul „zombi-filistinului analfabet“ Shakespeare. Din cauză că sîngele uman s-a degradat prea rău, ei nu-l mai sug direct din beregăţi, ci şi-l cumpără purificat (pe sub mînă) din diverse clinici, savurîndu-l cu măsură: cîte un păhărel înainte de culcare e îndeajuns pentru a întipări pe feţele lor expresii narcotizat-extatice. La un nivel ceva mai puţin banal decît acela al manifestărilor similare consumului de droguri, vampirismul se oferă, în acest film, ca o metaforă a nevoii artistului (care e un prădător în felul său) de a fura viaţă din lumea în care trăieşte; or, lumea în care trăiesc nemaifiind populată de oameni cu adevărat vii (după cum pune un vampir punctul pe i, frica de propria imaginaţie e cea care creează zombi), eroii noştri simt că nu prea mai au ce vampiriza, după cum nu prea mai au cui să restituie, transfigurată artistic, viaţa iniţial vampirizată. Pe soţ, asta l-a făcut să se închidă în casa lui (dintr-un Detroit depopulat), unde, ca un rocker-eremit ce e, de fapt, compune muzică numai pentru el, atunci cînd nu-şi plănuieşte sinuciderea. Soţia (care vine de la Tanger ca să-i fie alături) e mai pozitivă decît el: de pildă, e la zi cu tehnologia (pe cînd el videochat-uieşte cu ea prin intermediul unui circuit de televiziune desprins parcă dintr-un vechi SF) şi la un moment dat îi bodogăne pe foştii lui tovarăşi din secolul al XIX-lea – Byron, Shelley „and some French assholes“ – pentru melancolia suicidară cu care l-au contaminat.

Glumiţele culturale sînt mai toate la nivelul ăsta imatur. În Tanger, soţia îşi petrece timpul în compania unui vampir bătrîn (John Hurt), care, prin nume (Kit), alură şi loc de reşedinţă, trimite iniţial la Paul Bowles, dar se dovedeşte a fi adevăratul autor al lui Hamlet – Christopher Marlowe. În timpul acesta, soţul se infiltrează într-un spital ca să-şi procure sînge, sub numele de dr. Faust – deşi complicele său din spital i se mai adresează şi cu „doctore Caligari“, şi cu „doctore Strangelove“: de la cioace livreşti, la cioace cinefile de scurtmetraj studenţesc, şi de-acolo înapoi la cioace livreşti – cei doi soţi călătoresc cu paşapoarte pe numele Stephen Dedalus, respectiv Daisy Buchanan. Asumată ca atare sau nu – dar probabil că da –, preţiozitatea asta juvenilă nu e automat şi satirizată. Alegorizînd rarefiata lume culturală din care face parte ca pe o rasă superioară, insularizată de propria delicateţe, Jarmusch e ludic, dar nu şi critic; deci nu poate decît s-o flateze, după cum nu poate decît să gîdile narcisismul de castă al fidelului său public de nişă, făcîndu-l părtaş la lăfăirea în sentimentul unui excepţionalism al gusturilor rafinate. Gusturile etalate aici nu ţin cont de distincţia expirat-elitistă, de mult devenită non-hip, dintre cultura „înaltă“ şi cultura „joasă“, dar cultivarea lor e echivalată, tot elitist, cu ridicarea deasupra unei majorităţi compuse din zombi lipsiţi de simţire. Ce-i drept, există în acest film minor şi un pic de voce a opoziţiei, aparţinînd surorii mai mici (Mia Wasikowska) a eroinei (tot personajului ei i se datorează şi rudimentele de plot ale unui film care, în rest, nu e decît minimal vectorizat din punct de vedere epico-dramatic): tot o vampiroaică, dar una cam degenerată, portretizată în tipologia piţipoancei, fata le reproşează celor doi că sînt prea cu nasul pe sus, în timp ce ei o iau cu sarcasme despre cît e de racordată la superficiala cultură californiană. Dar dacă se poate vorbi aici despre autoironie, e, în orice caz, una foarte soft. Ca şi alţi eroi jarmuschieni, soţii combină o coolness frizînd abulia, cu o gentileţe aproape scărpinabilă între urechi (ajută şi faptul că singura manifestare a caracterului lor de prădători e păstrată pentru final). Superşic îmbrăcaţi atunci cînd ies în club, ei sînt totodată profund casnici. Casa în care-şi petrec timpul tolăniţi fotogenic e la fel de slab luminată ca o criptă, dar, atîta cîtă e, lumina e caldă, iar bricabracul cu vechime şi valoare emană căldură suplimentară. Regimul fotogenico-abulic al interacţiunilor întreţine o suspiciune de umor ultrasec, chiar şi în momentele în care concentraţia de dulce e la cote maxime – de pildă, cînd soţii, vorbind despre iubirea lor, invocă teoria inseparabilităţii cuantice, conform căreia (aşa cum o descriu ei), după spargerea forţată a unei particule indivizibile şi expedierea celor două subparticule în colţuri opuse ale Universului, oricărei modificări suferite în continuare de una dintre subparticule îi va corespunde o modificare identică a celeilalte.