Opusul lui Django

● 12 ani de sclavie / 12 Years a Slave (SUA, 2013), de Steve McQueen. 

Regizorul afro-britanic Steve McQueen a început cu instalaţii video expuse în galerii de artă, a trecut apoi la filme narative destinate cinematografelor d’art et d’essai, iar cu 12 ani de sclavie – cel de-al treilea lungmetraj al său, după Hunger şi Shame –, el face pasul spre Multiplexuri. Filmul e ecranizarea volumului-mărturie (din 1853) al unui cetăţean afro-american din New York, răpit în 1841 şi vîndut ca sclav la New Orleans. Distribuit de Fox, 12 Years a Slave e un proiect pe care l-ar fi putut iniţia Spielberg şi, într-adevăr, în reprezentarea calvarului lui Solomon (Chiwetel Ejiofor), McQueen aderă, mai mult decît în lungmetrajele sale precedente (tot reprezentări ale unor calvaruri – o grevă a foamei, respectiv o formă terminală de erotomanie), la normele curente, consfinţite de Hollywood, ale unui realism congenial consumului de masă (şi gloriei de tip Oscar). Dar experienţa muzealo-festivalieră a lui McQueen îşi păstrează un cuvînt de spus, în opţiuni regizorale precum aceea pentru cadre cu durée „dure“ – cu durată „grea“, care chiar se simte. Dintre acestea, a devenit faimoasă o secvenţă cu Solomon zbătîndu-se cu gîtul într-un ştreang şi cu vîrfurile picioarelor abia atingînd pămîntul, în timp ce în jurul lui începe o nouă zi din viaţa plantaţiei, cu du-te-vino-uri furtive în jurul sclavului pedepsit, printre copii care rîd şi insecte de vară care bîzîie tot mai insistent – tortura ca normalitate, ca parte din textura „naturală“ a unei dimineţi frumoase. Fără ca estetismul lui McQueen să se interpună obstructiv între publicul larg şi personajele/evenimentele reconstituite, deciziile lui regizorale – referitoare la cînd să lungească o secvenţă sau cînd s-o scurteze abrupt, la cînd să-şi apropie camera de personaje sau cînd să rămînă la distanţă – menţin constant un mic coeficient de idiosincrazie în raport cu uzanţele cinematografului narativ mainstream. În ceea ce priveşte reprezentarea torturilor şi a violurilor îndurate de sclavi, McQueen combină strategic diverse soluţii regizorale – implicînd (pe lîngă alte consideraţii) plasarea actelor respective ba în afara cadrului, ba în centrul său, ba în planul doi – şi astfel se face (pe cît posibil) invulnerabil atît la acuzaţia că ar voyeuriza indecent, cît şi la aceea că şi-ar feri prea tare privirea. Cu un an în urmă, Django dezlănţuit şi-a atras acuzaţii de iresponsabilitate în reprezentarea sclavagismului; fireşte că reprezentarea tarantinească invita făţiş la asemenea acuzaţii – prin ostentarea unor surse de inspiraţie „triviale“ (precum mai vechiul film hollywoodian Mandingo) sau prin portretul caricatural pe care i-l făcea unui sclav „colaboraţionist“. Din contră, fiecare decizie artistică de aici poartă urmele unor lungi deliberări menite a o face cît mai inatacabilă din asemenea unghiuri. (Chestiunea „colaboraţionismului“ e dramatizată cu mult tact, prin personajul unei sclave promovate la rangul de nefericită soţie a unui stăpîn de plantaţie.)

Astea fiind zise, nici 12 ani de sclavie nu e invulnerabil la atacuri pe fronturile eticului şi politicului. Figurile sale pitoresc-monstruoase de sadici satrapi sudişti fac dificilă contemplarea sclavagismului ca sistem de exploatare economică, transformîndu-l într-o abominaţiune regională (nici măcar naţională, căci nordiştii ies impecabil) dintr-un trecut îndepărtat, fără prelungiri (sub formă de inechităţi rasiale structurale) în prezentul pe care filmul îl flatează – declarîndu-l emancipat – prin raportare la brutele sclavagiste ale secolului al XIX-lea. E adevărat că primul stăpîn al lui Solomon e un boier relativ „omenos“ (Benedict Cumberbatch), opus cîinelui său de vătaf (Paul Dano), dar la jumătatea filmului e introdus în scenă un al doilea stăpîn (Michael Fassbender), personificare a celor mai purulente bube ale sclavagismului. Pe măsură ce creierul lui e devorat de un amestec de religiozitate şi fixaţie sexuală, acest degenerat îşi chinuie tot mai rău sclava-fetiş, ajutat şi de o nevastă devorată de gelozie. Spectacolul de degenerescenţă sudistă oferit de soţi poate rivaliza cu cel din Mandingo (1975), numai că acela a fost la fel de hulit la vremea lui – pentru că ar fi fost porno-senzaţionalist şi needificator –, pe cît de lăudat e acesta. Timpul scurs de la Mandingo a permis constatarea că se exagerase un pic în denunţarea lipsei lui de merite, deci nu-i exclus să se exagereze un pic nici în aprecierea meritelor noului film. Chiar şi fără a-i pune în cîrcă muzica hollywoodiană convenţional-gravă, regia lui McQueen nu e perfect riguroasă în respingerea efectelor de tip deget-în-ochi: un foarte dinamic plan-secvenţă reprezentînd biciuirea unei sclave, pentru vina de a fi împrumutat un săpun, se încheie cu un plan-detaliu pe umilul obiect în cauză, comparat de criticul Adam Nayman cu o înfloritură verbală facil-sentimentală, care, venind în încheierea unei hiperdramatice fraze-fluviu, riscă s-o contamineze pe toată cu suspiciunea de cabotinism. Astea fiind zise, tentaţiile sentimentalismului facil sînt cel mai adesea evitate: deşi muzicantul Solomon e lăsat să ţină asupra lui o vioară, nu reiese că aceasta i-ar aduce prea multă alinare sufletească; iar în momentul în care, după lungi ezitări, el îşi alătură vocea unui cor de sclavi, la înmormîntarea unuia de-al lor (totul într-unul dintre acele cadre lungi şi grele), sentimentul căruia i se abandonează – poate fraternitate sau apartenenţă, poate resemnare, poate combativitate – rămîne ambiguu.