Auto-Adore
● The Smashing Pumpkins, Oceania, EMI, 2012.
Povestea sună astfel: Billy Corgan, arogantul lider al unei trupe care, deşi mare, n-a avut niciodată norocul să se afle acolo unde şi-a dorit, venea în 2009 cu propria idee, revoluţionară, se-nţelege, legată de formatul şi distribuţia muzicii. Propunerea lui Corgan însemna o operă conceptuală şi gigantescă, inspirată de tarot şi numită Teargarden by Kaleidyscope, ale cărei 44 de piese – formînd 11 EP-uri – urmau să fie lansate pe măsură ce erau produse şi înregistrate. „TbK va fi un nou tip de album, unul care poate fi ascultat pe măsură ce e creat“, spunea autorul într-un interviu din vremea aceea. La final, toate bucăţile marelui puzzle corganian urmau să fie adunate pe un uriaş album, adresat fanilor şi colecţionarilor de rarităţi. Totul, pînă la această ultimă secvenţă, oferit gratis! Lăsînd deoparte considerentele legate de originalitatea îndoielnică a acestei încercări, revoluţia omului nostru e simptomatică pentru confuzia generaţiei de muzicieni care a dominat industria în anii ’90. Forţate de avatarurile noului mediu în care înoată muzica să abandoneze formatul pe care şi-au construit succesul – albumul, în accepţiunea lui clasică –, cohorte de artişti cîndva celebri funcţionează astăzi mai degrabă ca boutique-uri de marketing în căutarea ambalajului ideal pentru un produs care, în esenţă, a rămas identic cu el însuşi încă de la începuturile sale. Pe lîngă asta, ultimii ani au adus şi o criză a rock-ului alternativ, incapabil să mai propună un ethos care să-l individualizeze într-o eră în care totul, de la hrană la creşterea animalelor de casă, e alternativ (cu excepţia MTV 2). Totuşi, modele de succes există. Numai că, acolo unde Radiohead a reuşit, mulţi alţii au călcat strîmb. Şi, din punctul meu de vedere, The Smashing Pumpkins se alătură listei celor din urmă, nereuşind să creeze isteria de interes pe care au produs-o Thom Yorke & Co.
Pe traseul către acel punct final al întregului proces, opera-mamut, Billy Corgan a şi abandonat un pic ideea că albumul, aşa cum arăta el pînă acum nişte ani, e un mediu mort de-a binelea, hotărîndu-se să lanseze, totuşi, unul. Clasic, cu 13 piese, „un album în album“, cum singur numeşte cel de-al nouălea release oficial pe care stă numele The Smashing Pumpkins, Oceania are, pentru început, un mare merit: acela de a scoate trupa americană din tunelul fără ieşire în care Corgan o dusese cu Zeitgeist, anterioara (şi submediocra) producţie. Iar revoluţia se opreşte aici. Muzica de astăzi a TSP e un omagiu autoadresat, cele 13 piese de pe noul album – dar mai ales a doua jumătate – părînd a încerca să redeseneze cincinalul de glorie al band-ului, început cu Siamese Dream (1993) şi sfîrşit cu atipicul Adore (1998). Fără a cocheta cu genuri muzicale născute ieri, aşa cum o făcea Radiohead, Oceania se aşază cuminte acolo unde a făcut-o muzica TSP, cu plusurile şi minusurile ei, mereu – între ezoterism, romanţă, pompozitate şi FM.
Pentru prima oară, după mai bine de zece ani, The Smashing Pumpkins, într-o componenţă pe trei sferturi nouă, sună digerabil, chiar dacă revoluţia propusă de Corgan se mişcă extrem de conservator în ceea ce priveşte noul sound al trupei.
Paul Breazu este jurnalist.
