ce mi se-ntîmplă

Ce bine ar fi fost dacă, odată citind titlul de mai sus, regia v-ar fi insinuat auditiv „Şir de cocori“, mîndra suavitate a lui Dan Andrei Aldea, cel care ne-a dăruit neuitatul „om bun, deschide-ne poarta / dă-ne o coajă şi nu ne goni / şi-n schimb îţi vom alina tristeţea / cu vesele cîntece şi ghiduşii“! Era fundalul sonor ideal.

Marţi, 5 iunie 2012, orele 17,30: moment tulburător şi evident emoţionant, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Consiliul artistic, din care, cu onor&plăcere, fac parte de cîţiva ani, ca outsider simpatetic dezbate viziunea lui Alexandru Dabija asupra contondentei constelaţii fatalism-isteria cîştigului-nenoroc-demonism, în schiţa lui Caragiale Două loturi.

„Pardon, ma chère, v-am călcat“: văz că nu ne mai place ideea de tîrg, c-o fi prea vulgar, acuma ne-am făcutără salon, ca la Paris, mă-nţelegi! De fapt, n-avem a ne burzului, de vreme ce avem parte de acelaşi tipic. Aceleaşi edituri, aceleaşi reduceri de preţ, în bună măsură aceiaşi autori, aceleaşi alei cu mocheta ofilită, aceeaşi încălecare de microfoane.

Mai întîi („prost să fii, noroc să ai“) aflaţi că, sîmbătă, 26 mai, am apucat Gulliver-ul lui Purcărete, despre care se vorbea cu excitaţiune ca despre revelaţia festivalului. Nici că se putea altfel. Cum să nu fi fost un regal vizual din partea celui gratulat, cel puţin de la Faust încoace, numai cu atribute din sfera capodoperei, a măreţiei, a sublimului care-ţi taie răsuflarea?

Da, rezervaţi-vă o după-amiază cu Paul Johnson, omul care ne-a fericit acum cîţiva ani, tot la Humanitas, cu Intelectualii, autorul unei necruţătoare Istorii a lumii moderne plus O istorie a evreilor, şocîndu-ne apoi cu Viaţa lui Isus povestită de un credincios, pentru ca acum să-şi scoată strălucitor şi flegmatic la bătaie ironia subtil-elitistă, antisindicalismul.

În ultimii ani, ştiu că i-am debusolat nu o dată pe liceenii în faţa cărora mi-am desfăşurat amăgirile educative vorbindu-le despre jalea versului alb, mai precis: despre întristătoarea dispariţie a prozodiei. Asta paralel cu înlocuirea armoniilor stilului Disney din desenele animate de către dizgraţioasele japonisme urlate războinic.

„Cînd vrei să faci performanţă culturală, trebuie să ajungi la 70 de ani“, exclama Constantin Noica în Jurnalul de la Păltiniş. Cum să nu-ţi vină să-ncepi tocmai cu aceste cuvinte un text menit să figureze în sumarul unui Festschrift pentru Gabriel Liiceanu, ajuns cu seniorială impetuozitate (şi la fel de imprevizibil profesional) la vîrsta cu pricina?

În nr. 373, din 7-13 aprilie 2011, al Dilemei vechi îmi povesteam dulcea aventură de la Librăria „Okian“ din Braşov, Strada Mureşenilor nr. 1. Un loc unde săptămînal, ba uneori aproape zilnic, se întîmplă cîte o ispravă culturală: lansări de carte, expoziţii, audiţii, conferinţe, ateliere ş.a. Totul, cu o invidiabilă cuprindere alchimică de contrarii etice, estetice, religioase.

Iac-aşa se duce viaţa, din Gală în gală. Luni 23 aprilie, orele 21, cînd Ion Caramitru a dat intrarea în cea de-a 20-a sărbătoare anuală a UNITER, am rămas holbat cu ochii-n soarele ce-mi umbrea dulcea pasăre a tinereţii.

Jos pălăria pentru Vladimir Streinu. Referatul Securităţii din 18 dec. 1962 notează cu blazare: „Intenţionam iniţial să-l folosim pentru influenţarea pozitivă a numitului Şerban Cioculescu, dar judecînd după poziţia pe care el a adoptat-o, considerăm că acesta nu merită încrederea pe care noi i-am acordat-o“.

Să ţi se dea voie la un text retrospectiv-confesiv de 30.000 de semne, în care să spui cine, cît şi cum te-a învăţat (sau nu) că educaţia gastronomică e soră bună cu educaţia estetică, fizică, istorică, religioasă, financiară, vestimentară, igienică ş.a. – este o generozitate editorială de nerefuzat.

„După Alecsandri, I.L. Caragiale este cel de-al doilea mare dramaturg român – şi nici pînă astăzi, din păcate, al treilea nu s-a născut, dacă facem abstracţie de Eugen Ionescu, continuatorul lui Caragiale, în mediu cosmopolit. Din raţiuni pe care le putem doar aproxima, relaţia românilor cu teatrul nu a fost niciodată prea strînsă."

Acum cîteva luni, cînd Igloo îşi aniversa zece ani de existenţă, Bruno Andreşoiu, editorul redutabilei reviste de arhitectură şi directorul Igloomedia, mărturisea în editorialul numărului respectiv intenţia unei „trageri de cîrmă pentru a schimba direcţia de navigare“ în sensul unui „ecumenism“, adică al unui „dialog lărgit despre arhitectură“.

După cîteva zile, am închis ochii şi am început să mă întreb: oare atît de copleşitoare vor fi ajuns răul şi urîciunile ce ne înconjoară încît cea mai infimă rază de frumuseţe să-ţi declanşeze o adevărată jubilaţie senzorială? Sau înnebunesc eu, încet dar sigur, reacţionînd total disproporţionat la vederea unor împliniri cît se poate de fireşti?

La întîlnirea organizată de BCR, dedicată culturii bogăţiei la români, despre care am scris aici săptămîna trecută, Radu Soviani a făcut o distincţie justă, întru totul binevenită contextului. Eu vorbeam despre persistenta diabolizare a ideii de bogăţie, nu doar la noi, ci şi în general, cel puţin în Europa cariată de socialism şi de funestele moşteniri ale lui 1789 şi 1917.

Cînd l-am auzit la telefon, am fost convins că-i o farsă. Corneliu Cojocaru, director executiv de Comunicare la Banca Comercială Română, dorea să organizeze o seară colocvială pe tema „bogăţiei la români“, cu oameni din presa financiară şi cea culturală. „Păi, ce? Avem noi cultura bogăţiei? Noi nici filozofia sărăciei n-o avem...!“ am exclamat.

Niciodată nu am ezitat atît faţă de prezenţa la o sindrofie oficială. Nici măcar cînd m-am dus la Cotroceni, să-l văd pe Mircea Cărtărescu decorat de preşedintele Băsescu. Cred că, acum, voi fi smuls mental vreo sută de petale, tot rumegînd stînjenit dilema „să mă duc? să nu mă duc?“.

Admirat de cîţiva prieteni apropiaţi, mai degrabă obscuri, Caragiale a fost iubit de foarte puţini oameni şi pe drept cuvînt: găsim printre scriitorii români destule persoane amorale prin definiţie, poate chiar prea multe –, dar Caragiale ocupă oricum printre aceştia un loc fruntaş.

Uneori se întîmplă să ai cu prietenii revelaţiile pe care străinii ţi le prilejuiesc în calitate de părinte. Aşa cum nu observi cît de iute ţi se schimbă copilul şi ai nevoie, pentru asta, de mirările admirative ale celor care-l văd numai din vreme-n vreme, la fel ajungi să tresari şocat, după un timp, de evoluţia celor pe care credeai că-i cunoşti perfect.

„Sînt un iudeo-creştin de cultură greco-latină cu familie germano-franceză, doar cu limba de predare român ortodox (...) Posed o ignoranţă multilateral neliniştită, o prostie îngerească, o limpiditate stoică şi o ambiţie de măgar ce se crede Apuleius (...) Sînt un simplu cărturar martor al unei felii tragice de istorie."

Sîmbătă 28 ianuarie crt., orele şapte seara, la zece grade minus, pe cînd ieşeam de la metrou în faţa Casei Suţu ca s-o apuc binişor, pe lîngă Biserica Rusă şi Palatul Bursei, către Teatrul de Comedie, mă gîndeam înfiorat la ce ar putea însemna un spectacol cu D’ale carnavalului printre nămeţii isterizaţi de strigătele din Piaţa Universităţii.

Caragiale a fost trecut prin toate grilele criticii şi istoriei literare, sucit şi răsucit printre cele mai surprinzătoare antinomii. Opera i-a fost strecurată prin filtrele sociologismului vulgar şi ale psihanalizei, prin structuralism, tematism, semiotică, etnopsihologie şi teoriile receptării, prin filozofie, logică şi teoria jocurilor, cu afilieri nu doar la clasicism, realism, naturalism, dar şi la expresionism şi existenţialism.

"Astăzi, cînd imperialismul americano-englez se dedă la cele mai monstruoase aţîţări şi pregătiri în vederea unui război mondial, astăzi cînd acelaşi imperialism nu se sfieşte să comită cele mai monstruoase crime în Malaya, în Vietnam, azi cînd capitalismul îşi simte pămîntul fugindu-i de sub picioare, masca sub care îşi ascundea chipul i se clatină tot mai tare."

Cel mai frumos lucru din corespondenţa lui Gabriel Liiceanu cu Gabriel Cercel, pe marginea căreia am început a glosa aici săptămîna trecută, este suita care începe cu „Dragă Gabi“ şi se încheie prin „cu drag, Gabi“. Cum avem de-a face cu doi Gabriel-i, nu o dată cititorul rămîne descumpănit: cine-i meşterul şi care-i ucenicul?

Nevindecaţii paseişti nu vor deplînge niciodată îndeajuns dispariţia acelei fabuloase instituţii de transmis prin basme rînduiala Locului, înţelepciunile trecutului, minunăţiile tradiţiei, armonia şi liniştea spirituală de altădată, care erau Bunicii.

Nu am împărtăşit niciodată furia sau dispreţul scorţoşilor faţă de micile trucuri gazetăresc-ierarhizante de sfîrşit de an: topuri literare, anchete procustiene, „sinteze“ lucrate pe picior, „cartea (filmul sau piesa) anului“, „primele zece titluri ale deceniului“, „numiţi trei... cinci...“ etc.

Nu ştiu cum vă umpleţi dumneavoastră minutele de dinaintea alunecării în somn, dar la mine devine cu amintiri din copilărie şi de pe munte. Aproape invariabil urcuşuri pe coame, dealuri, stînci, cutreier de păduri, fîneţe, peşteri, iazuri, fie vară, fie iarnă. Toate, alături de-o puzderie de detalii domestice din epoca preşcolară.

„Ce căuta neamţu-n Bulgaria?!?“ – interogaţia „bietului“ Pampon din seducătoarea scenă a desluşirii cu Crăcănel mi-a însoţit, cu ghiduşă fidelitate, tinereţea istorico-literară, apropo de cele două autoexilări care nu vor înceta niciodată să ne hărţuiască imaginaţia: stabilirea lui I.L. Caragiale la Berlin şi a lui Cioran la Paris.

De bună seamă că, pentru unul ca mine, marele eveniment editorial de la Tîrgul „Gaudeamus“ 2011 a fost duetul cioranian Despre Franţa şi Îndreptar pătimaş II, apărute pentru prima oară pe piaţa românească de carte. Versiunile franceze, editate cu mult scandal de culise, le ştiam încă de anul trecut, dar nu bănuiam halul în care au fost trunchiate.

Zău că-mi pierdusem de mult nădejdea că aşa ceva poate să mi se mai întîmple! După aproape un deceniu de plictis, agasare sau rutinare resemnată, mi-am regăsit pentru două zile excitaţiunea tîrgurilor de carte! V-am mai spus: cu o singură excepţie, am fost prezent activ, adică implicat profesional, la toate ediţiile Bookarest/Bookfest şi „Gaudeamus“.

Curat sadism rubricard! Sînt nevoit, conform convenţiei, să scriu miercuri 23 noiembrie dimineaţa, tocmai cînd începe Tîrgul „Gaudeamus“, fără să fi pus încă pasul în „sacrul“ perimetru Romexpo. Iar articolul e menit să apară joi 1 decembrie, la cîteva zile după ce evenimentul se va fi încheiat, dar, logic, fără nici o referinţă la vreuna dintre întîmplările şi cărţile petrecute sau lansate acolo!

Moartea lui Liviu Ciulei m-a afectat într-un mod incredibil, fiind gata să scriu fără limită despre această minunată „plămadă a visurilor noastre“ de spectatori. Omul care mi-a dăruit cele mai frumoase amintiri din teatrul anilor ’80, Furtuna şi Azilul de noapte, în sala de la Icoanei, adevăratul Athanor al teatrului românesc.

În seara de joi, 3 noiembrie, am trăit cea mai cruntă umilire din viaţa mea de spectator. Iertaţi-mă, dar nu pot să nu-mi etalez public indignarea. Prea am aşteptat cu înfrigurare să văd D’ale carnavalului în viziunea lui Silviu Purcărete, cu Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu, ca să mă las pradă aşa de uşor resemnării.

Mărturiseam aici joia trecută cît de stînjenit m-am simţit, la o recentă întîlnire cu studenţii, de întrebarea privind „deresponsabilizarea politică“ a celor de vîrsta mea. Mi s-a reactualizat atunci, cu jenantă acuitate şi intensă vinovăţie, dilema angajare-neutralitate de la începutul anilor ’90, cînd refuzam cu obstinaţie orice „înregimentare“.

Cîtă vreme i-am văzut prin licee – în Bucureşti, Sibiu, Rîmnicu Vîlcea, Focşani, Călăraşi, Moreni, Bacău –, nu le-am perceput cu adevărat contextul dramatic. Unii dintre ei îmi aminteau, aproape halucinant, de obsesiile, maniile şi fobiile adolescenţei mele. Aceleaşi elanuri către Totul sau Nimic. Între Muschetari, Dostoievski, Medeleni, Rimbaud.

Multe formule apetisante li s-au lipit Bucureştilor de-a lungul vremii, dar şi dezastrele s-au ţinut scai de fiinţa locului: incendii uriaşe, inundaţii şi cutremure devastatoare de cartiere întregi, invazii felurite başca răscoalele seimenilor, arnăuţilor, pandurilor...

Cînd Mircea Vasilescu m-a întrebat dacă aş dori să însoţesc echipa Dilemei vechi la primul Festival din istoria revistei, organizat la Alba Iulia, sedentarul din mine s-a împosocat pe dată. Drum lung, mi-am zis, pe şosele bortilite, formalism, discursuri, politichie, butaforie medievală gen Sighişoara, lansări la botul calului şi vernisaje pe picior..

Niciodată nu am înţeles ce are lumea bună împotriva interviului. Că e frivol, că stimulează nemăsura, colportajul, exhibiţionismul, că vizează scopuri mercantile etc. Dar nu văd de ce să cultivi aşteptări doctorale de la ceva deliberat neacademic, cu accent pe spectaculos, pe cromatică şi mai puţin pe textură.

Cînd faci zeci de ani cronică literară săptămînal, ai foarte rar gustul libertăţii, oricît de Săgetător nonşalant ai fi. Eseistica făcută de plăcere, dar şi ritmul lunar (infinit mai îngăduitor) al recenziilor, chiar şi cercetările de istorie literară prin biblioteci şi arhive, întinse adeseori cu anii, oferă, fiecare în felul şi măsura ei, o relaxare.

Domniţa Ştefănescu a avut buna idee de a-i cere lui Nicolae Manolescu să-şi adune într-o carte – Poveşti pentru oameni mari – la editura Maşina de scris, o seamă de proze, juvenile, mature şi de senectute, plus notaţii de jurnal făcute de-a lungul anilor. Mai precis, din 1970 pînă azi.

Corespondam zglobiu zilele trecute cu Corina Şuteu, directorul Institutului Cultural Român din New York, strălucitoare şi contaminantă energie managerială. O admir părinteşte de pe cînd era studentă, prin anii ’80, apoi la cîrma asociaţiei „Ecumest“, cea care a fecundat nebănuit de multe repere intelectuale pe harta noastră artistică.

Nu ziceţi ce m-am topit zilele trecute cînd am primit la coletărie (ah, mamiţo, „avizele“ şi „reavizările“ de altădată, plus „trei lei taxa de înmagazinare“...) volumul de poeme Îţi voi injecta poezie în sînge, de Ion Tudor Iovian, „Opera omnia“, Editura Tipo Moldova, proiect susţinut de Universitatea „Petre Andrei“ din Iaşi!

De ce-o fi sfredelit atît amar de vreme în conştiinţa noastră lirică dilema Eminescu sau Macedonski, urmînd celei dintre Alecsandri şi Eminescu, înainte de „dilema“ Arghezi sau Blaga, în loc să-i fixăm fiecăruia cuvenitul loc în strană? La ce bun, student fiind şi debutînd în critica literară, să trebuiască să aleg de partea cui sînt, a lui G. Călinescu sau E. Lovinescu?

Dimineaţă de august la metrou în Bucureştii evacuaţi de febrilitatea vacanţieră. Sfîrşit de săptămînă, sfînt plictis de concediu, cu doar cîteva siluete pe peron. Eram apelpisiţi şi responsabili, după o noapte străpunsă nu doar de hărmălaia lătrăturilor tradiţionale, dar şi de strigătul disperat de ajutor al unei femei căreia, pe la patru dimineaţa, i se furase fulgerător geanta.

Trebuie să recunosc: ciclotimia întru care mă alint, dar cu care mă şi hărţuiesc de cînd mă ştiu, îmi contrariază adeseori rudele şi prietenii. Retractil histrionic, egoist altruist, pudibond exhibiţionist, bufon metafizic, insubordonat adaptabil, tradiţionalist ecumenic, resemnat hiperactiv, filantrop mizantrop, democrat autoritarist, defetist euforic.

N-o să fac tocmai cititorilor Dilemei vechi teoria chibritului privind deosebirile dintre seminţiile de păstori şi cele de navigatori, dintre sedentari şi nomazi, dintre Nord şi Sud, firile de munte faţă de cele de cîmpie ori deşert. Dintre cultivatorii de cereale şi crescătorii de vite.

Am umblat pe urmele lui Vermeer prin Delft (oraş care m-a vrăjit aproape cît Siena), după Anne Frank în Amsterdam şi Hans Memling prin Bruges. Am încasat din plin şocul uluitoarei picturi flamande timpurii (năucit de Petrus Christus, Simon Marmion, Gerard David, Jan Provoost şi mai mulţi Anonimi!), rătăcind halucinaţi prin „Groeningemuseum“.

Asta da coincidenţă năucitoare! 17 iunie 2011. Dimineaţa, sorbind alene cafeaua pe canapea, cu ambele pisici torcîndu-mi cocoţate pe umeri, m-am delectat cu cele două sublime audiobook-uri mateine, în lectura lui Marcel Iureş, înregistrate recent la Humanitas:  Remember şi Sub pecetea tainei.

Sînt tăbăcit de mult. În paralel cu dulcile firitiseli, Omul care aduce cartea are parte, fatalmente, de nemulţumirile celor care te vor fie atoateştiutor şi „absolut imparţial“, fie pur şi simplu de partea lor. Adolescenţii mă chestionează febril de ce evit cu obstinaţie literatura fantasy, romanele cu vampiri, SF-ul şi tratez oarecum persiflant cărţile motivaţionale.

Miercuri 8 iunie, orele 18, restaurantul „Malagamba“, pe strada Sf. Dumitru (fostă Măndineşti, fostă Poştei), în coasta Teatrului de Comedie. Centrul Istoric al Bucureştilor: vipie, sudoare, limbă arsă, buze uscate, nesăţios căutătoare de-o bere. Şi totuşi lume, lume, consumaţie-n draci, daravelă, tămbălău, grupuri adolescentine umblînd forfota, englezi, francezi, italieni deambulînd aiuriţi.

Cum vă spuneam, luna trecută la Bookfest Humanitas a lansat o nouă colecţie – „Vintage“ – în ton sprinţar şi fertil cu mersul vremii, anume cu deviza (tot mai efervescent reiterată) a paseiştilor: „să dăm şi trecutului un viitor!“  Deja în numărul trecut al Dilemei vechi Andrei Pippidi a salutat cartea lui Sir Sacheverell Sitwell din 1938 – Călătorie în România (Roumanian Journey), tradusă acum de Maria Berza.

Nu ştiu nimic despre numărul vizitatorilor şi cifra de vînzări (numai la Humanitas am fost martor cînd s-a atins al treilea miliard!), dar cuvîntul de ordine mi s-a părut a fi: desfrunzire. Poate unde au fost şi zile calde, taman bune de ieşit în natură şi dat buzna pe grătare. Nici lungirea orarului pînă la 10 seara nu cred că va fi sporit încasările, sleind, în schimb, uneori pînă la isterizare şi leşin, bietele energii ale personalului editorial.

Dacă joia trecută v-am istorisit cîte ceva despre muncile la care Athosul mi-a supus cale de zece zile hiperalintarea şi îndrăcirile, musai să mă aşez acum în celălalt capăt al scrînciobului şi să povestesc despre îngerimea locului. Mai întîi, am avut revelaţia echipei.

Ne-am început drumul către Aghion Oros (adică Sfîntul Munte: nimeni nu-i zice Athos!) vineri 29 aprilie, orele 19, şi am revenit în Bucureşti miercuri 11 mai, la 6 dimineaţa. Traseul: Ouranopolis-Daphni cu vaporul „Aghios Panteleimon“, Kaires (Careia) şi o noapte la mînăstirea Sf. Andrei, apoi vizite la Cutlumuş şi Kapsala (...).

Dilemă: cum să extirpi, astăzi, nostalgia celor care, în plin marasm profesional şi coşmar ideologic, i-au văzut la Bucureşti în 1965 pe Louis Armstrong, Duke Ellington, Josephine Becker, apoi pe Bécaud, Yves Montand, Juliette Gréco, Jacques Hustin, Hugues Aufray şi toată stelimea de la „Cerbul de aur“?

În timp ce ei, amuzaţi, trufaşi, miştocari, cabulipseau să-şi pregătească foile şi pixul, eu le „băgam bla-bla-ul“ (cum ar zice ei), făcîndu-mi, anesteziant, numărul paseist. Ce era caligrafia altădată, chiar şi pentru noi, cei ajunşi la şcoală în dejism, căutătorii de peniţe Redis: armonie a simţirii, eleganţă, rafinament, disciplină, respect faţă de ierarhie, cultul frumuseţii, rotunjime, echilibru.

Născut Caftangioglu, ca şi Vintilă Horia, Alexandre (Lulu) vine pe lume la Chişinău, pe 5 aprilie 1919. Familia se va stabili la Bucureşti în 1923. Studii liceale la Colegiul „Sf. Sava“, diplomă de inginer constructor, Politehnica Bucureşti, 1943, anul în care se căsătoreşte cu doamna Maria-Pia Castaing, autoarea ediţiei de faţă.

M-am întrebat, în scris, şi altă dată, de ce a avut Vintilă Horia (1915-1992) aşa un destin şubred (ca să nu zic vitreg) în spaţiul cultural postceauşist. Ca şi Ernst Jünger, mă grăbesc să adaug, că tot îl preţuia intens autorul Cavalerului resemnării. Nici azi, de altfel, numele şi cărţile nu sar în ochii editorilor, exegeţilor şi cititorilor.

Am văzut, săptămîna trecută, cum a hărţuit, mursecat şi manipulat ceauşismul critica de întîmpinare, cîtă încruntare a generat şi determină aceasta deopotrivă în rîndul scriitorimii şi printre rivalii confraţi academo-universitari ai cronicarilor din linia-ntîi.

Premieră epocală în hurducăita-mi existenţă profesională: miercuri 30 martie, graţie stăruinţelor lui Radu Voinescu, am luat parte pentru prima dată în viaţă la un colocviu organizat de Secţia de critică a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. În Valahia, să fi debutat editorial în 1982, să fii din 1990 membru USR şi să nu fi fost niciodată invitat la colocviile  breslei pînă în 2011 pare ceva absolut firesc! Nu glumesc.