Alexandre Castaing şi cultura plăcerii
Cum spuneam, din primul volum de corespondenţă Vintilă Horia, recent editat de Fundaţia Culturală Memoria, exegetul nu are mare lucru de cîştigat. Mai degrabă biograful, care-i va descoperi firea boierească, pasul apăsat şi traseul de cavaler învingător, delectîndu-se puţin maliţios cu tuşele narcisiace şi fîlfîirile de panaş ale conferenţiarului de (presupun că real) succes.
În schimb, cel puţin pentru mine, personajul surprinzător, numaidecît ataşant şi spectaculos este fratele scriitorului, Alexandre Castaing, despre care, pînă acum, nu ştiam nimic. Al doilea volum al acestor Scrisori din exil este integral dedicat corespondenţei sale „către cei dragi din ţară“ (1974-1992) şi îndrăznesc să spun că impune un redutabil şi suculent memorialist de călătorie.
Născut Caftangioglu, ca şi Vintilă Horia, Alexandre (Lulu) vine pe lume la Chişinău, pe 5 aprilie 1919. Familia se va stabili la Bucureşti în 1923. Studii liceale la Colegiul „Sf. Sava“, diplomă de inginer constructor, Politehnica Bucureşti, 1943, anul în care se căsătoreşte cu doamna Maria-Pia Castaing, autoarea ediţiei de faţă. În 1973, cei doi soţi se hotărăsc să rămînă la Paris. Alexandre Castaing va traduce din franceză Dumnezeu s-a născut în exil pentru editura Carpaţi-Traian Popescu din Madrid, scrie povestiri, versuri (publicate postum, în 2010, tot la Fundaţia Culturală Memoria) şi o piesă de teatru în trei acte, Le Composé, nejucată şi netipărită. Moare octogenar, la Versailles, pe 9 iunie 2009.
Epistolarul exultă o natură jovial-histrionică, temperament sangvin, bon viveur, un hedonism bine cumpănit, o existenţă îndestulată, derulată cu ştiinţa plăcerii. Una dintre formulele cu care se autocaracterizează Vintilă – „om al culturii şi al naturii“ – i se potriveşte şi fratelui său. Majoritatea covîrşitoare a textelor o reprezintă savuroasele relatări de călătorie. Ştiind prea bine cîtă nevoie de supape mentale, de evadări pe verticală au părinţii, rudele şi prietenii rămaşi captivi în România ceauşistă, Lulu adoră să le hrănească (în fin gourmet, sau ca gurmand dezlănţuit) nevinovatele puseuri bovarice. Aşa că-şi depliază cu fervoare călătoriile de vacanţă, fie de Crăciun, fie de Paşti, în vipia verii sau după revelion, în Anglia, Elveţia, Spania, Italia, Germania, Grecia, Belgia, Olanda, ori de-a lungul şi de-a latul provinciilor franceze, în Pirinei şi Alpi, la Monte Carlo ş.a. Analizează Zeit-ul heideggerian, dar ştie să contemple „pămîntul vechi“ al Castiliei, „cu sate pierdute pe coapse de munţi şi lanuri pline de maci sîngerii“.
Gainsborough, Constable, Turner şi Vermeer – da, însă „nimic nu e mai frumos decît vîntul în ramurile de stejar“. Splendorile şi clopotele de la Mont Saint-Michel, dar şi „mirosul suav de pîine coaptă“, ori extazul „miresmelor de flori de tei, fîn cosit, brad“. „Expoziţie helvetă C.G. Jung“, sau fascinaţia muzeelor Florenţei, dar mai presus de emoţiile estetice este jubilaţia rafinamentului senzorial: „Cînd au dat stelele – scrie el undeva în Bologna – au început să cînte greierii. Altfel decît ai noştri, scîrţîind a contrabas şi nu a scripcă (...) Într-un sat, la Loiano, era tîrg. Tarabe cu brînzeturi, pepeni imenşi, năframe şi papuci, lume veselă, copii zgomotoşi. Totul înecat în sunetele clopotelor bisericii vechi. Ne-am aşezat la un umbrar din care atîrnau strugurii şi am băut cafeaua neagră şi îndesată, plină de aromă, după care am comandat cîte o felie de cocomero îngheţat, un fel de paradis al gurii, aşa cum ştiau să fie cîteodată şi rubedeniile lor din Brăila“. În fine, revelaţia capelelor Oxfordului („cît mi-e frică mie de inutila îngrămădire a barocului şi cît iubeam expresia stilizată, în care numai proporţia şi elanul nasc frumosul, iată am fost cucerit de această nouă formă, aşa cum un bătrîn puritan se lasă sedus de farmecele unei dansatoare“), dar şi zemoasele aşteptări de octombrie, „luna în care se bat nucii, se pun perele la pod, varza la murat şi se transformă gutuile în pastă trandafirie, parfumată şi dulce ca o zăhărică de serai“.
De-o parte, aşadar, memoria „lucrurilor văzute, pipăite, gustate, auzite sau mirosite“. „Lucerna adunată sub noi, subtile variaţii între amarul ismei şi răcoarea busuiocului, vălătuci de ceţuri leneşe rostogolindu-se în jurul propriei lor nefiinţe.“ „Mirosul de vrej de viţă, de coceni uscaţi, de cioplitură de salcîm, de ceaun ars.“ Să vă mai spun de cum ni se descrie atmosfera vechilor hanuri, de ceasurile de tihnă în amurg pe colinele Toscanei, de meniurile etalate cu un pitoresc egalat numai de sadismul involuntar exercitat asupra papilelor noastre mentale? Heringi cruzi cu ceapă, la Ostende. „O şuncă fiartă mai apetisantă ca şuncile lui Rubens şi mai bună la gust ca orice artă“, la Windsor. „Două pere cu coaja verzui-pămîntie, contur lung de lacrimă gata să pice, parfum discret de chilie, candelă, busuioc uscat“ – nu fără nostalgia năprasnică a „chiflelor de la Herdan“... Ia să mă opresc.
De cealaltă parte – cum altfel? – nostalgia. Iuţile, dar intensele incursiuni întru minunăţiile d’antan. „Tata tînjeşte după bărăganele copilăriei, mama după valea verde a Vasluiului, eu după zăpezile iernilor din Costache Negri, ghicite după ţiuitul sobei, cînd viscolul începea să cînte pe strune subţiri.“ „Zilele trecute mi-am adus aminte de moş Maimăduc, cel care trecea în geambaşie caii în cîmpiile Bărăganului către cetăţile transilvane. Caii veneau aduşi de hoţomanii tocmiţi de Maimăduc, pe drum de noapte, cu copitele învelite în cîrpe (...) Maimăduc mulţumea pentru vinul băut şi dispărea între pătul şi glicina care atîrna de streaşina grajdului. Sub cerul pe care începeau să nască stelele jucau stoluri de lăstuni chiuind cu cîntec furat de la geambaşii moşului. Maimăduc trebuie să fie acum simbriaş la Sfîntul Ilie, purtînd de grijă armăsarilor care-i poartă carul pe zile de furtună.“ „Erau extraordinare zilele de crivăţ ale copilăriei. Se auzea noaptea ţiuind soba, în pod orbecăiau fantomele trezite de vîltorile cerului, prin ferestrele acoperite de perdele se zbătea lumina felinarului, suptă de viscol. Dimineaţa geamurile erau pline de flori de gheaţă şi între cele două rînduri de geam se adunase făina albă a zăpezii intrate prin crăpături.“
Dar ubi sunt „bodega lui Tripcovici de lîngă Ateneu, unde curajoşii puteau mînca picioare de broască pané“, „magazinul de ochelari al lui Menu şi restaurantul lui Curcă“? Dar cafeneaua Riegler ? Dar localul lui Enescu, „unde cînta taraful lui Dinicu A ruginit frunza din vii... Pe Cîmpineanu urcau tramcarele cu cai, dar n-aş mai şti să spun dacă erau ale lui Toma Blîndu sau ale STB-ului...“
Nu v-am dat decît cîteva boabe, de gust, dintr-un ciorchine demn de viile de la Segarcea...
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.
