Cutreierînd cu fervoare trecutul
Domniţa Ştefănescu a avut buna idee de a-i cere lui Nicolae Manolescu să-şi adune într-o carte – Poveşti pentru oameni mari – la editura Maşina de scris, o seamă de proze, juvenile, mature şi de senectute, plus notaţii de jurnal făcute de-a lungul anilor. Mai precis, din 1970 pînă azi. A rezultat un volum sprinţar, de ataşantă alintare, jubilaţie evocativă şi pitoresc psihologic. O carte fermecătoare prin inocenta, deloc supărătoarea egocentrare cu fibră narcisiacă a eului care (se) povesteşte cu molipsitoare efervescenţă.
Înhămat mai bine de-o jumătate de veac la carul scriitorimii autohtone, dar şi statornic lector al marii proze de pretutindeni, Criticul se livrează voluptuos, chit că în joacă, ficţiunii, misterului, atmosferei umbroase şi aluzivului subţire încercănat. Dar mai cu seamă scrierii de sine: paginile de jurnal sînt realmente o sărbătoare. Ba chiar îşi luminează cotloanele livreşti ale vieţii cu o patimă ludică adeseori deconcertantă.
Mărturisesc fără fasoane: în ultimii ani am fost atras irepresibil de nesaţiul autonarativ al lui Nicolae Manolescu, din cărţi, editoriale, interviuri. L-am admirat necondiţionat. I-am taxat fără cruţare tacticile neconforme maximalismului (meu) etic, dar specifice politichiei literare, însă... îi iert orice. Din cît m-au revoltat unele incredibile absenţe (dar mai cu seamă cîteva stupefiante, tranzacţionale prezenţe) din Istorie şi am subscris la mare parte din valurile de obiecţii şi corecţii exfoliate de-a lungul receptării ei critice, dintr-atît statura Criticului Literar şi-a rotunjit seducător biografia învingătoare, forţa verdictului, inspiraţia şi respiraţia, şarmul demonstraţiilor, alintul introspectiv şi seninătatea retrospectivă.
Săgetătorul Nicolae Manolescu a fost şi rămîne un cuceritor. Sigur, mi se va spune că evocările sînt la modă şi că Marele Sprijin al optzecismului ţine şi acum să surfeze cu brio actualitatea. Să urce nonşalant în trenul deja plecat din staţie în anii 2000, ca-n 1966, 1978, 1995... Ei şi?! De ce nu?
Adevărat, respirăm (greoi sau excitat) în plin tsunami confesiv, pe măsura deficitului de viaţă adevărată. Aproape toată suflarea scriitoricească, de la cei de vîrsta lui Neagu Djuvara şi Alexandru George, la Nicolae Breban, Constanţa Buzea, Nicolae Balotă, Ştefan Agopian, Gabriela Melinescu şi pînă la Mircea Cărtărescu, Doina Uricariu, Florin Iaru, Liviu Ioan Stoiciu, Dan Ciachir, Vasile Ernu sau Ciprian Măceşaru, 60-işti, 70-işti, 80-işti, 2000-işti deopotrivă, se cufundă agale sau iute, şăgalnic ori viforos, în apele memoriei şi fervoarea destăinuirilor. Dacă-n anii ’90, cînd ficţiunea era moft, ne magnetizau jurnalele şi memoriile publicate de Alice Voinescu, I.D. Sîrbu, Ion Ioanid, Petre Pandrea, Ion Negoiţescu, Monica Lovinescu, N. Steinhardt, Paul Goma, Ion Gavrilă Ogoranu (ca să nu mai spun de interbelicii dezvăluiţi abia atunci – Jeni şi Arşavir Acterian, Mihai Rădulescu, Zoe Cămărăşescu ş.cl.), astăzi romanelor de succes ale zilei le fac zdravănă concurenţă evocările semnate de Jurgea-Negrileşti, Maria Cantacuzino-Enescu, Valeriu Anania, Gabriel Liiceanu, Ion Vianu, Andrei Pleşu, Annie Bentoiu, Octavian Paler, Radu Mărculescu, Bujor Nedelcovici, Adrian Marino, Niculae Gheran, Sanda Golopenţia, Marcel Petrişor, Florin C. Pavlovici...
Ceva mai prudentă, lucidă şi ponderată, critica literară nu s-ar zice, totuşi, că s-a lăsat mai prejos în materie de autonaraţiune: Mircea Zaciu, Matei Călinescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Alex Ştefănescu, Gheorghe Grigurcu, Romul Munteanu, Gabriel Dimisianu, Valeriu Cristea, Cornel Ungureanu, Livius Ciocârlie, Ion Pop, Al. Săndulescu, Victor Felea, Aurel Sasu, Petru Poantă, Paul Cernat s-au lăsat pradă, mai mult sau mai puţin, exuberanţei mărturisitoare ce pare să domine energiile scriitoare ale momentului.
În context, Nicolae Manolescu este, de departe, campion. Reprezintă şi aici marea excepţie. A fost obstaculat ritmic, de la arestarea părinţilor şi schimbarea numelui, pînă la Partidul Alianţei Civice, dar şi dăruit uriaş: ca fiu, frate, scriitor, soţ, tată, amant, cumnat, preşedinte de partid, director de revistă, ambasador, bunic. (Îi doresc să danseze la nunta nepoţilor!) Incriminează puţin, acuză extrem de rar, nu-şi reproşează şi nu regretă (aproape) nimic, nu se răzbună şi nu loveşte crunt niciodată. Ai zice că deviza din amurgul vieţii provine din înţelepciunea lui Creangă: cele rele să se spele, cele bune să se-adune. Îşi trăieşte integral fiinţa, menirea, ispitele, destinul. Îşi consumă solar ezitările, micile derute, negoţul suav şi replierile de circumstanţă. Oportunităţile, interpelările, provocările, riscurile calculate. Are fidelităţi necondiţionate (Oţetea, Ivaşcu, Ivasiuc, Dorin Tudoran), abia dacă acuză mucalit (Olivia Clătici&Co), acordă, cu zeiască îngăduinţă, circumstanţe atenuante (Paul Georgescu, Crohmălniceanu, Păunescu, Eugen Barbu ş.cl.) după cum sieşi îşi înrămează totul – sentimental şi profesional – într-o contaminantă încredere de sine. Livreşti, făcute, iar nu născute, boghet marcate ca sub mateina „pecete a tainei“, prozele Profesorului sînt scrise exclusiv din cap, de la gît în sus, ca nişte jocuri, experimente, pariuri, cu plăcerea misterului, a „fantasticului realităţii“. Relaxat mixaj de Eliade cu Sebastian (via Caillois), „jocuri de-a vacanţa“ cu adieri din Poe, Andersen şi E.T.A. Hoffmann, pomeniţi fiind şi Cehov, Dostoievski, Th. Mann, Camil, Melville, Bashevis Singer, Gombrowicz. Ludic deliberat inexplicabil, ceva dandysm, picanterie şi impuls excentric. Mult aer interbelic, fibre (nespeculate) de onirism şi fantasme, posibile (însă ratate) decolări către iraţional, incursiuni metafizice şi abisalitate, dar iute retezate de raţionalitatea de bisturiu a unei inteligenţe pentru care (pardon de comparaţie) precizia bisturiului valorează mai mult decît volutele anesteziei şi halucinaţiile postoperatorii. Energie raţiocinantă, structural străină oricărei urme metafizice.
Destinul unui pian, o sirenă insinuată erotizant pe plajă, forfotind mortal virilităţi cvasieşuate. Presimţiri. Casa misterioasă, aliaj de Poe şi Jung, cărţile şi labirintul, sinucideri, legături hipnotice, dar mult prea cuminţi, între feminitatea magnetică şi un geamantan rufos... Pe scurt – cum spune autorul – „funcţia imaginaţiei este nu de a face lucrurile ciudate să pară aşezate, ci mai curînd ca lucrurile aşezate să pară ciudate. Nu atît să transforme miracolele în realitate, cît să transforme realitatea în miracol“.
Sărbătoarea vine, cel puţin în ce mă priveşte, dinspre jurnalul de idei. Boema literatului român, care „descrie mai mult decît observă şi preferă desenului culoarea, pasta. E realist, nu crede în fantasmagorii, dar îi lipseşte simţul psihologic“. Rolul esenţial al gazetei şi al scrisorii la I.L. Caragiale. De ce şi cum devine chestia cu puţinătatea Bildungsroman-ului la noi. De unde atîta nesinceritate a scriitorului român în jurnal? (cu menţiunea, după Exerciţii de admiraţie: „stilul lui Cioran îmi face o plăcere aproape fizică“). Cît de palidă este pecetea orientală în fiinţa maiorescianului călinescian Manolescu şi cît de accentuată latura occidentală, plecînd de la observaţii domestice, de genul „prefer magazinele unde totul e nou şi unde nu încape tîrguială“.
Nu pot să-mi refuz plăcerea de a-l dorlota aici joia viitoare. Cînd Nicolae Manolescu recunoaşte că-i displac halterele, gîndacii, femeile şleampete şi melodramele, dar că-l atrag rugby-ul, munţii vara, femeile inteligente, Fra Angelico şi vagoanele de dormit – apoi musai să ciuleşti urechile!
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.
