Vermeer și surîsurile de pe bicicletă

22 iunie – 4 iulie 2011: Bucureşti-Amsterdam-Delft-Anvers-Bruges-Gand-Lille-Tournai-Bruxelles-Bucureşti. Anul trecut, cînd, aproape sexagenari, am hotărît cu Tania să înghiţim anual, în concediu – atîta viaţă cît ne-o mai dărui Dumnezeu –, cîte-o feliuţă de Evropă, am început cu Florenţa. Săptămînă beton de turism cultural, cu şapte, opt ore de cutreier muzeistic pe zi. De data asta ne-am lăsat îmbătaţi de seria Rembrandt şi de cei trei sublimi Vermeer de la Rijksmuseum, frumuseţi pe care ni le doream sub ochi încă de la 20 de ani, pe cînd Ioan Alexandru venea bucşit de albume somptuoase la cursurile „Eminescu“, învăţîndu-ne rostul umbrei pentru lumină, magia chipului ca icoană şi sacralitatea gesturilor domestice, odată cu ardoarea aşteptării revelaţiei, sublimul nunţii şi liniştea dăruirii de sine ca împlinire. Fireşte că am poposit apoi la Muzeul „Van Gogh“, Tania cultivînd încă adolescente fervori în domeniu, iar eu torcînd încercănat, tot cu gîndul la Athos, fuiorul grupului „Prolog“, cu multiple, misterios-paradoxale îngemănări de contrarii (Teofan Cretanul şi Klee, Rubliov şi Mondrian, Fra Angelico, Van Gogh, Monet şi Kandinsky...). 

Am umblat pe urmele lui Vermeer prin Delft (oraş care m-a vrăjit aproape cît Siena), după Anne Frank în Amsterdam şi Hans Memling prin Bruges. Am încasat din plin şocul uluitoarei picturi flamande timpurii (năucit de Petrus Christus, Simon Marmion, Gerard David, Jan Provoost şi mai mulţi Anonimi!), rătăcind halucinaţi prin „Groeningemuseum“. Ne-a uluit splendoarea (cu subtil duh oriental) a catedralei „Sfîntului Sînge“ din Bruges, am urcat în beffroi-uri de 367 de trepte (cu gîndul la Pisa, ori la campanila lui Giotto din Florenţa), ascultînd vrăjiţi cum sună bronzul carioanelor tricentenare... În răstimp am citit cele două volume ale corespondenţei lui Baudelaire din Pléiade, mi-am cumpărat o antologie a scrisorilor lui Stendhal, am primit cadou o selecţie din corespondenţa lui Voltaire şi recentul număr cu dosar Cioran din Magazine littéraire, am prefirat brocante cu ceramică de Delft (unde am umflat cu cinci şi zece euro farfurii de la 1900, plus o carafă cu satiri şi scene bahice de pe la 1890), am cutreierat prin FNAC după DVD-uri cu Jacques Brel... 

Pe scurt, ce vreau să spun: noi ne-am făcut serios lecţiile pentru o cinstită călătorie de turism cultural. Ne-am familiarizat cu istoria Ţărilor de Jos, cu amestecul de francofilie, francofobie, germanitate, anglomanie, laxism postmodern ş.a.m.d. Numai că realitatea a sufocat biblioteca. Pur şi simplu. Am observat că, seara şi dimineaţa, cînd ne făceam „raportul de gardă“, nu pritoceam întîi de toate evoluţia lui Van Gogh de la realismul plebeiano-rural către Montmartre, floralitatea niponă şi exploziile de la Arles, ori formidabilii ochi roşii de plîns ai călugăriţei lui Simon Marmion, Mielul mistic al lui Van Eyck şi altele asemenea. Nu. Ce ne obseda era (ca şi la Praga) normalitatea. Cuvîntul ce revine înnebunitor, ca dureroasă utopie, în toate relatările de călătorie ale românilor. Confortul urban, pragmatismul concesiv, supleţea integratoare a vieţii sociale, eficienţa administrativă. Civilitatea, amenitatea, coregrafia plină de amenitate (chit că adeseori ipocrită, în esenţă) a relaţiilor interumane. Faptul că trenurile, autobuzele şi tramvaiele vin nesmintit la ora anunţată pe tabelele din staţie. Că toată lumea respectă legile circulaţiei, pe trotuar ca şi pe carosabil, pe pistele pentru biciclete, în parcuri şi-n magazine. Că-n halucinanta aglomeraţie a gării din Amsterdam, cu mii de tălpi, trolere şi rucsaci pe metru pătrat, nimeni nu calcă pe nimeni pe bătături, nu înghionteşte, nu agasează, nu împiedică, nu bruschează, nu cară saci de-o tonă şi nu duhneşte a sudoare. Că automatele, afişajul, ca şi ghişeele ori oamenii de ordine funcţionează ireproşabil, precum într-un stup cu legi de sacrosanctă autoritate. Se stă calm, respectuos, cu suavă resemnare, la coadă, pentru călătoria cu vaporaşul, chit că se mai găseşte peste tot cîte-un negru trufaş, vreun hispanofon zgomotos ori un rus băgăreţ (care oricum adoarme cu capul pe masă de cum se intră pe primul canal fermecător adumbrit de frontoanele de la 1600). 

Zău, asta m-a iritat, după care m-a tuflit demenţial: că tot ce ţinea de splendorile culturale, liniştea meditativă şi sfînta banalitate a hedonismului pălea – în primă sau ultimă instanţă – înaintea românescului obsesiv. De-a lungul celor două săptămîni neerlandeze, n-a fost colţ, peisaj, întîmplare, întîlnire în care frumuseţea, liniştea, plinătatea, suculenţa circumstanţelor de-acolo să nu fie alterate de spectrul blestematei realităţi de acasă. Adevăr vă zic: am luptat din greu să nu cad în binecunoscutele lamentaţii valahe, pe bună dreptate alimentate de uimirile turiştilor străini. Am luptat în zadar. Martor mi-e Dumnezeu. Cărăm România după noi ca pe un blestem. Un jug nedrept, asupritor, umilitor cît cuprinde. Nu am ajuns să mă bucur de Rembrandt şi Vermeer cît de spectacolul fascinant al bicicletelor din Amsterdam, la care ne-am holbat cu nemiluita. Străzi, cartiere întregi fără nici o maşină. Numai susurul unduitor al roţilor de bicicletă, într-o valsare sărbătorească: femei în toată firea, ducînd senin coşuri cu legume pe ghidon, domni severi plutind laolaltă cu copilaşul blondiu ataşat la spinare, nimfete-n blugi pedalînd cu virilă determinare, dar şi frumuseţi cu rochiile-n vînt, dezgolind vederii, cu nonşalanţă sportivă, desuuri orbitoare. Nu ziceţi că, la cîte-o traversare, cînd le acordai prioritate, te trezeai că-ţi mulţumesc cu un zîmbet larg, care-ţi umplea de plăcere ziua?!? Cînd, odată întors acasă, am dat, ca-n fiecare vară, de strada decopertată din nu ştiu ce motiv, cu maţele atîrnînd noroios în afară, cum să nu plîngă fierea în mine amintindu-mi de lebedele, raţele sălbatice şi pescăruşii care ne veneau la Amsterdam sub fereastră, de autostrăzile ca-n palmă, hamacul din sufrageria olandeză, aerul curat şi  grădina cu iepuri din Lille, ori de mersul ca o plutire în vis din trenul Anvers-Bruges?!? 

Cum s-au legat toate astea de Zen-ul lui Mircea Cărtărescu vă povestesc joia viitoare.  

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.