Cioran ca elixir de vitalitate

De bună seamă că, pentru unul ca mine, marele eveniment editorial de la Tîrgul „Gaudeamus“ 2011 a fost duetul cioranian Despre Franţa şi Îndreptar pătimaş II, apărute pentru prima oară pe piaţa românească de carte. Versiunile franceze (Alain Paruit, L’Herne, 2009, respectiv Gina Puică şi Vincent Piednoir, L’Herne, 2011), editate cu mult scandal de culise, le ştiam încă de anul trecut, dar nu bănuiam halul în care au fost trunchiate. Nici o îndoială, fireşte, asupra talentului de traducător al lui Alain Paruit, însă, fie şi la o iute colaţionare, m-a înfiorat manipularea discreţionară a originalului prin eliminarea nu doar a unor cuvinte şi fraze, ci a unor paragrafe şi fragmente întregi. Motivele ar necesita o discuţie prea specioasă pentru cadrul de faţă, ca, de altminteri, întreaga (mez)aventură a scrierilor lui (şi despre) Cioran din cuprinsul Caietelor L’Herne.

De dăruit mi le-a dăruit pe toate, la vremea lor, prietenul Constantin Zaharia – cel care a stabilit textul şi a prefaţat cele două volume editate acum la Humanitas – graţie căruia am primit, cu această ocazie, şi ediţia Pléiade (Nicolas Cavaillès şi Aurélien Demars) a Operelor lui Cioran, plus un respectabil volum colectiv de eseuri, Cioran et ses contemporains, ed. PGDR (i.e. Pierre-Guillaume de Roux), 2011, coordonat de Yun Sun Limet şi Pierre-Emmanuel Dauzat, unde figurează cu două texte şi Constantin Zaharia (Zache, pentru prieteni). 

Stabilit de ani buni la Paris, însurat cu o franţuzoaică „de souche“, Zache lucrează la Biblioteca Naţională, a publicat o carte despre melancolia cioraniană, a rămas un hedonist al lecturii, e bibliofil pînă spre manie, scrie extrem de puţin, face gazetărie extrem de rar şi numai pe alese, în Critique, de pildă, dar şi în Magazine Littéraire (v. dosarul Cioran. Désespoir, mode d’emploi, din Mai 2011). Ne cunoaştem de pe la mijlocul anilor ’80, cînd luptam să-i public în RITL ditamai eseul despre ipostazele magic-senzual-hipnotice ale Pisicii în imaginarul baudelairian... Chestia teribilă e că, auzindu-mă vorbind despre „cele din urmă scrieri ale lui Cioran în româneşte“, mi-a şoptit,  misterios-pişicher că „asta rămîne de văzut“. Mi-a fost peste poate să aflu de la el ce minuni mai zac (pot presupune?) prin fondul Cioran de la Biblioteca Literară „Jacques Doucet“. Dar, cum ştiu  prea bine ce va să zică discreţia, confidenţialitatea, secretomania în breasla editorilor, mi-am sigilat, la rîndu-mi, buzele.

Fapt e că avem din nou o zdravănă pistă Cioran pentru decolare exegetică. 

Vineri, 25 noiembrie, în cadrul emisiunii de ştiri de la TVR, ora 20, doamna Mirela Nagâţ îl intervieva cu graţioasă aplicaţiune pe Gabriel Liiceanu tocmai despre lansările Cioran ale Editurii Humanitas la Tîrgul de Carte „Gaudeamus“, citîndu-l, la un moment dat, pe Nicolae Manolescu. În evaluarea preşedintelui USR (nu ni s-a specificat contextul afirmaţiei), autorul Exerciţiilor de admiraţie nu ar mai fi un scriitor actual, adică studiat, citit, comentat, pe scurt: un spirit potrivit vremurilor de astăzi. 

Exact asta m-a făcut şi pe mine să-mi amîn o săptămînă glosele pe seama titlurilor enumerate mai sus: ca să-i contrazic, cu ghiduş respect, domnului profesor scepticismul. Un scepticism suav, dar infailibil infuzat de moştenirea liniei socialiste Viaţa Românească – C.D. Gherea-George Ivaşcu – Cuvântul liber – Z. Ornea. 

Cu totul dimpotrivă, aş zice: lupta feerică, reciproc vitalizantă, a tineretului de azi cu generaţia ’27, cu frenezia autoformativă a „adolescentului miop“ Mircea Eliade, cu exasperarea naţionalistă din Schimbarea la faţă a României, cu „ispitele“ fiinţei româneşti în concepţia lui Mircea Vulcănescu, sentenţele lui Ţuţea, drama sufletească a lui Mihail Sebastian, energia paideică de tipul Pârvan-Nae Ionescu-Noica, plus figuri – tot mai active moraliceşte – precum Alice Voinescu, Simion Mehedinţi, Nicolae Steinhardt, Jeni Acterian, Dinu Pillat, Sandu Tudor, Vladimir Ghica, Andrei Scrima, Alice Botez, Alexandru Dragomir, Petre Pandrea, Alexandru Paleologu & Co – indică orientarea noilor energii către autenticismul experienţialist, metafizica virilă şi insolitul aliaj de creştinism şi gidianism din anii criterionismului. Cuplat, desigur, acesta, cu patosul naţional-constructiv al paşoptismului, cu luciditatea pragmatică a junimismului şi extraordinara forţă etno-proiectivă a epocii lui Carol I. 

Pe acest fond, figura lui Cioran în ochii tinerilor de azi e de-o ataşantă ambiguitate. Dacă mi-am amînat glosele cioraniene pentru rubrica de azi, am făcut-o sedus de scrisoarea unei fete – ei, da! –, Miruna Lungu, clasa a X-a E de la Colegiul „Sf. Sava“. Nu de mult, am acceptat cu voluptate „paideică“ invitaţia Fundaţiei (Soros) pentru o Societate Deschisă de a închega un atelier de lectură cu un grup de 22 de liceeni de la „Sf. Sava“. Provocarea era de-a le propune o carte aptă să devină trambulina dialogală a unui dialog despre ceţurile tinereţii, formarea spirituală, rostul în viaţă (în lumea şi România de azi), motivaţiile şi capcanele lecturii. După o responsabilă deliberare, am propus – cam riscant, recunosc – Despre neajunsul de a te fi născut. Ce poate fi mai provocator, în bine şi-n rău, la 18 ani? I-am tocat aproape trei ore, dar nici ei nu dădeau vreun semn de saturaţie. Insaţiabili reciproc, acea dimineaţă duminicală de noiembrie mi-a arătat, o dată mai mult, ce resurse uriaşe de frumuseţe sufletească are junimea pe care aşa de inconştient ne precipităm s-o probozim sub una sau alta dintre formulele blazării noastre ulcerate.  

La puţin timp după întîlnirea cu pricina, lui Adrian Abrudan de la Fundaţia Soros i-a venit o scrisoare. Un – cum spun cunoscătorii – feedback, necerut, bineînţeles, de nimeni, dar care pe mine m-a dat gata. Citatele cred că mă scutesc de orice comentariu.

„De cînd mă ştiu – îşi începe Miruna confesiunea – cititul a fost refugiul meu. Găseam în cărţi un portal către o lume feerică, de basm, apoi o cale către o lume mai bună, în care valorile morale nu îşi abandonau sensul, subjugate de puterea averii şi a funcţiei sociale.“ Convinsă de profesorul Gheorghe Lăzărescu (pe care, iată, îl regăsesc şi eu cu emoţie, la patru decenii de cînd ne încrucişam opiniile la „Cercul de istoria dramaturgiei“ de la Filologia bucureşteană) să vină la atelierul cu pricina, Miruna mărturiseşte că a avut un şoc auzindu-mi elogiile faţă de nihilismul cioranian înţeles ca energie paradoxal-afirmativă. „Am simţit o revoltă revitalizatoare împotriva pesimismului proclamat în fiecare rînd al cărţii. Cioran reuşeşte să mă indigneze atît de mult, încît mă face tocmai să vreau să trăiesc frumos, în fericire, astfel încît să-i demonstrez contrariul. Reuşeşte în mod paradoxal să promoveze viaţa. Predică nimicul, dar trăieşte totul. Cioran caută crîmpeie de paradis în haos.“

„A fost – încheie Miruna – prima oară cînd am conştientizat cît de importantă este lectura în construirea unui om complet. Să ajungi om în ziua de azi, luptînd cu toţi ceilalţi, căutînd calea pavată cu valori  morale, dar atît de prost luminată de sistemul de iluminare al zilelor noastre, înseamnă să intri în dialog cu Cioran, Eliade, Blaga... Să găsim în noi curajul de-a nu ne pierde şi de-a ne păstra nealterată dorinţa de ascensiune spirituală...“  

Nu mi-e deloc greu să mi-l imaginez pe Cioran după ce i-ar fi trecut pe sub ochi aşa o confesiune sinceră, frumoasă şi pură. Parcă-l aud exclamînd năucit: „Dragă, dumneata poţi să mai înţelegi ceva din poporul ăsta!?!.

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.