Omul punte şi puterea de a admira

Uneori se întîmplă să ai cu prietenii revelaţiile pe care străinii ţi le prilejuiesc în calitate de părinte. Aşa cum nu observi cît de iute ţi se schimbă copilul şi ai nevoie, pentru asta, de mirările admirative ale celor care-l văd numai din vreme-n vreme, la fel ajungi să tresari şocat, după un timp, de evoluţia celor pe care credeai că-i cunoşti perfect. E foarte greu să accepţi că omul pe care-l ai alături din copilărie, cu care ai bătut mingea, ai fost în tabere, la concursuri, petreceri, înmormîntări ş.a.m.d. a devenit între timp un scriitor de prim-plan, premiat, intervievat etc. Ţie-ţi tot vine să-i dai coate, bobîrnace şi castane, iar el e ditamai VIP-ul şi are un CV cît masa. Pînă la un punct, lucrul este firesc, cu condiţia să-ţi depăşeşti limita afectivă, adică să poţi lega propriile-ţi sentimente cu imaginea publică a subiectului.

Oarecum în altă ordine de idei, mi-aduc aminte cum m-am încruntat văzîndu-l pe Ioachim, fiul cel mic al lui Ioan Alexandru, adus de tatăl său la Uniunea Scriitorilor, cînd acesta avea de primit un premiu. Ce să priceapă copilaşul de trei anişori de la sindrofia cu pricina? mi-am îngăduit să-l întreb pe autorul Vămilor pustiei. „E bine ca, uneori, copiii să-şi vadă părintele în slavă!“ a sunat răspunsul poetului, buimăcitor pentru mine atunci. Un răspuns pe care mi l-am evocat de multe ori de-a lungul anilor, acordîndu-i tot mai multă înţelegere. Nu era nicidecum semn de vanitate, ci de echilibru, mai precis: de bună dispunere a accentelor în partitura educativă.

Apropo de Ioan Alexandru, uite-aşa ajung la Costion Nicolescu, cel care mi-a stîrnit introducerea. Ne cunoaştem de prin 1973-’74, de la cursurile „Eminescu“ ale lui Ioan Alexandru, unde împărtăşeam fascinaţia faţă de extraordinara energie spirituală a celui care ne-a condus în miezul eminescianităţii via Pindar, Heidegger, Bach, Rembrandt, Hans Urs von Balthasar. Am fost colegi de redacţie din 1991 în 1996 la Cotidianul lui Ion Raţiu, unde Costion făcea suplimentul Alfa şi Omega, iar Tania şi cu mine Litere, arte&idei. Ne-am vizitat de zeci de ori, am fost la nunţile şi botezurile minunatei lui familii (doi copii şi cinci nepoţi!), am cunoscut şi preţuit împreună o mulţime de oameni deosebiţi, de la părintele Sofian Boghiu, mitropoliţii Bartolomeu Anania şi Antonie Plămădeală, sau părintele Ioanichie Bălan, la părintele Iustin Marchiş, Paul Gherasim, Horea Paştina, Mihai Sârbulescu. Îi apreciasem şi eu intens activitatea, inclusiv mediatică (zeci de emisiuni Radio-TV), de la Muzeul Ţăranului Român (unde l-a adus Horia Bernea), cale de două decenii. I-am citit cîteva cărţi (eseuri creştine, interviuri cu prelaţi şi doxologi, jurnal de drum la Sfîntul Munte), îl ştiam o personalitate foarte preţuită în lumea Bisericii Ortodoxe Române, fervent ASCOR-ist în anii ’90, un temeinic admirator şi exeget al lui Tarkovsky (despre care pregăteşte o carte impresionantă, după cum o arată substanţialele fragmente tipărite în 2011 în revista Tabor) şi încă altele... Dar numai zilele trecute mi-a fost dat să-i măsor cu adevărat anvergura, copleşitor pilduitoare pentru unul ca mine.

Mai întîi, am rămas perplex dîndu-mi seama că a ajuns la 65 de ani! După seducătoarea-i alură adolescentină, iuţeala-n reacţii şi amestecul ataşant de priviri melancolice şi ironie subtilă, de înţelepciune, activism, smerenie, austeritate monahală şi vitalitate cu intarsii hedoniste, nu l-ai vedea decît pe la 30 şi ceva, în plină afirmare şi dăruire de sine. În al doilea rînd, cîţi oameni cu amplitudinea social-religioasă şi culturală, în sensul cel mai larg, a lui Costion Nicolescu avem?  De cîte astfel de valori ale ortodoxiei bine-scriitoare şi îndesat făptuitoare are parte păgînia noastră? Andrei Pleşu, Ioan I. Ică Jr., Sorin Dumitrescu, Teodor Baconsky, Dan Ciachir, Mihail Neamţu, Bogdan Tătaru-Cazaban... Oameni-punte între maluri, capabili să conducă duhul creştinismului, tradiţia şi valorile ortodoxiei, spre lumea laică, întru o cît mai eficientă, reciproc-avantajoasă alchimie. Şi invers: să permeabilizeze naturala reticenţă-rezistenţă a Bisericii faţă de cerinţele mai mult sau mai puţin reformatoare, secularizante şi, oricum, păcătoase, venite, cu bună sau rea-voinţă, dinspre intelectualitatea situată extra muros.

Apoi, văzîndu-i CV-ul pentru dosarul de primire în Uniunea Scriitorilor, am amuţit vinovat: Costion, cel pe care mă iluzionam că-l cunosc profesional foarte bine, are nu doar două, trei, cum credeam eu, ci vreo 15 cărţi publicate (printre care Spre o cultură liturgică, Cine se teme de Biserică?, Riscul de a fi ortodox, Elemente de teologie ţărănească, Chipul ca o catapeteasmă, Et in Athos ego) plus încă pe-atîtea prefeţe şi eseuri în volume colective. A îngrijit primele şase volume din seria „Duhovnici români contemporani“, la Editura Bizantină. Şi-a dat doctoratul în 2006 la Institutul de Teologie Ortodoxă „Saint Serge“ din Paris, cu o teză despre Efrem Sirul, fostul inginer proiectant, absolvent de Energetică, avînd şi diplomă de studii aprofundate în teologie ortodoxă.

În sfîrşit, zilele trecute i-a apărut Sarea pămîntului (Editura Doxologia, Iaşi), un volum masiv de evocări – sau, cum le spune el, „încrucişări, întîlniri, însoţiri“ – care mi-a declanşat entuziasmul rîndurilor de acum. Aproape o sută de chipuri ale Dreptei Credinţe, sfinţi, mitropoliţi, preoţi, monahi şi monahii, pictori, scriitori, profesori, muzicieni, fiecare pus în lumină cu o forţă admiratoare rar întîlnită în lumea noastră culturală, bîntuită, cum ştim, de ură, invidie, dezbinare, hipercriticism şi resentimente răzbunătoare.

Costion admiră necondiţionat, curat şi rîvnitor, cu suavitate şi înţelepciune, cu seninătate, diplomaţie şi îngăduinţă. Aproape fiecare pagină e scrisă sub semnul acelui enthousiasmos de care ne înflăcăra, vorbindu-ne, Ioan Alexandru. Începînd cu părintele Dumitru Stăniloae, căruia i se oferă partea leului (la căldura omeniei sale plămădindu-se în bună măsură fiinţa autorului de azi), continuînd cu Patriarhul Teoctist, mitropoliţii Antonie Plămădeală şi Bartolomeu Anania, cu părinţii Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Ilie Cleopa, Constantin Galeriu, Teofil Pârâian, Dometie Manolache de la Rîmeţi, Paisie Olaru de la Sihla, Iachint Unciuleac de la Putna, ajungînd la Ioan I. Ică Jr., Paul Gherasim, Andrei Pleşu, Cristian Mandeal, Teodor Baconsky, Horia-Roman Patapievici şi, fireşte, Mihai Urzică şi Iulian Stoicescu – magistrul, respectiv duhovnicul autorului – afli că „nu îndoiala reprezintă statura duhovnicească constitutivă a lui Toma“, ci, dimpotrivă, „siguranţa totală, neumbrită şi molipsitoare“, că trei tineri evrei s-au convertit la ortodoxie graţie lui Ioan Alexandru (botezaţi acasă la părintele Ioan Buga), sau că părintele Paisie de la Sihla a prezis cu înfricoşare încă din primăvara lui 1990 că, odată cu căderea comunismului, „numai capul şarpelui s-a zdrobit, dar veninul lui a rămas şi s-a răspîndit în toată lumea prin coada lui“. Ni se aminteşte zisa lui Soljeniţîn cum că, dacă lumea modernă a relativizat întru deriziune binele, adevărul şi dreptatea, atunci e timpul să scoatem frumuseţea la bătaie.

De la un autor care admiră etanş Biserica Ortodoxă Română, de bună seamă că nu vom afla nimic despre sinuoasele relaţii ale acesteia cu Partidul şi Securitatea. Pînă şi un poet ocult-activist ca Petre Ghelmez, inclusiv revista Tribuna României, beneficiază de ingenuitatea admirativă a lui Costion...

Nu trebuie să ne încruntăm prea tare. Mai bine luăm seama la fervoarea cu care scrie el despre „veselia duhovnicească“, fiinţa credinciosului ca un rug aprins şi cerimea (turlei) bisericii, „cum frumos spuneau ţăranii vechi“.

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.