Meşterind uceniceşte

Nevindecaţii paseişti nu vor deplînge niciodată îndeajuns dispariţia acelei fabuloase instituţii de transmis prin basme rînduiala Locului, înţelepciunile trecutului, minunăţiile tradiţiei, armonia şi liniştea spirituală de altădată, care erau Bunicii. Odată ce ai avut parte de ameţitoarea hipnoză a poveştilor de la gura sobei, prăfoasa inseriere a elemenţilor caloriferului – chiar cînd le pui, ca jalnic surogat de sărbătoare, nişte coji de portocală deasupra – pur şi simplu îţi castrează imaginaţia. Cine a trecut, ca mine, prin sfînta condiţie a Nepotului, adică prin caruselul răsfăţurilor bătrîneşti, cu baclavalele, gogoşile, friganelele, şerbeturile, cartofii prăjiţi, şniţelele, siropurile, găluştile cu prune şi halvaua – toate în mormane cît casa – urmate de farmecul basmului şi magneticul bonus ipostaziat în cîte-o bancnotă de 3, 10, 25 de lei „ca să-ţi cumperi ce vrei tu“, îmi va înţelege numaidecît textura pufoasă a reveriei.

Acelaşi este cazul relaţiei meşter-ucenic, a cărei dispariţie, în esenţele ei ancestrale, profund iniţiatice, va fi alterat iremediabil (şi, aş zice, de-a dreptul criminal din unghi sociopatologic) legile muncii ca desăvîrşire de sine, ideea împlinirii prin profesionalism, nobleţea autorităţii şi firescul ascultării, farmecul împărtăşirii, tăria ierarhiilor şi sublimul supunerii. Bunicii mi-au povestit îndelung, cînd respectuos, ba chiar jubilativ, cînd amarnic, cu vagi resentimente, dar adînci reverenţe şi recunoştinţă pe viaţă, ce avere uriaşă a fost pentru ucenicia fiecăruia dintre ei făptura Meşterului. Fierar, potcovar, pantofar sau guvernantă, alternînd sudalma cu vorba dulce, porunca şi ameninţarea cu mîngîierea, bacşişul umilitor şi ajutorul la nevoie, perechea de palme cu polul de Paşti şi şutul în fund cu darurile de Crăciun – Meşterul îi conţinea cît se poate de natural pe Dumnezeu şi pe dracul. Era, după context, deopotrivă zeul adorat şi diavolul împieliţat. De la egipteni, orfico-pitagoreici, Socrate, Michelangelo şi Rodin, pînă la bunică-mea şi unguroaica de la care a învăţat să facă prăjituri, totul este iniţiatică transmitere de know how, într-o fascinantă sarabandă de taine ale ştiinţei, seducţiei, diversiunii şi deliciului, cele care dau aroma puterii şi măsura de-a fi. „Şcoală a vieţii“, metaforă sacru-paideică, relaţia meşter-ucenic, mai cu seamă cea medievală şi rinascimentală, a devenit de mult o constantă etică, morală, profesională, etnopsihologică, civilizaţională, prin care se poate lua pulsul epocilor şi se poate calcula distanţa de la mărire la decadenţă, de la sublim la nimicnicie.

Hai să ne gîndim cu ce sentiment rosteau junimiştii, apoi interbelicii, mirifica vocabulă „Profesorul“ cînd venea vorba de Maiorescu, Iorga, Pârvan, Mehedinţi, Haţieganu, Gheorghe Marinescu, Antipa, Racoviţă, Motru, Gusti, sau, mai apoi, la filologi, G. Călinescu şi Tudor Vianu, pînă la înfioratul apelativ „Doamna“: Alice Voinescu, Lucia Sturdza Bulandra, Zoe D. Buşulenga, iar în zilele noastre Olga Tudorache, Sanda Manu...! Cu cîtă veneraţie (plus inevitabila, ataşanta ironie, de şarjă juvenilă, a insurgenţei adolescentine) şopteau Eliade, Sebastian, Cioran, Noica, Amzăr, Băncilă, Ţuţea, Acterienii, Polihroniade, Floru, chiar şi Pandrea, sacra formulă „a zis Nae“ (Ionescu)! Cu cît respect rostea lumea tribunalelor apelativul „Maestre“ cînd era vorba de Istrate Micescu. Cu ce plăcută, tandru-supusă admiraţie îi spun astăzi „Meştere“ lui Radu Beligan actorii din generaţii diferite, fie că-i vorba de Ion Caramitru şi Ilinca Tomoroveanu, de George Mihăiţă sau Oana Pellea. Cu cîtă recunoştinţă se vorbeşte de Al. Finţi, de „doamna Clody“ (Berthola), de „maestrul Ciulei“, sau de cutare chirurg legendar – Setlacek, Pesamosca, ori de Ciucurencu şi Baba în pictură...

Indiferent de domeniu, în absenţa unei trainice, determinante, definitorii şi definitive (uneori, aproape mistice) relaţii meşter-ucenic nu există vocaţie adevărată, energie iradiantă, voinţă profundă şi reuşită deplină.

Ştiu că am mai scris despre asta acum cîţiva ani, vorbind despre admirabila pledoarie pentru desăvîrşirea prin ucenicie din jurnalul pictorului Mihai Sârbulescu (discipol, el, al lui Ciucurencu şi legat apoi pe viaţă de grupul „Prolog“ – Paul Gherasim, Horea Paştina, Ionică Grigorescu, Horia Bernea, Constantin Flondor...). Dacă reiau acum ideea este în urma plăcerii cu care am citit bucuria nedisimulată şi neprecupeţită a lui Gabriel Liiceanu din corespondenţa sa (Profesorul) cu (doctorandul) Gabriel Cercel, cuprinsă în volumul Întîlnire în jurul unei palme zen, Humanitas, 2011. Este, cu mutaţiile de rigoare, un echivalent (încă departe de finalizare) al anilor 2000 pentru istoricul diptic Jurnalul de la Păltiniş – Epistolar.

Abia cînd am auzit-o pe Ioana Pârvulescu spunînd, în public, că Gabriel Liiceanu este cel mai sincer şi mai puternic admirator dintre scriitorii români de azi, mi s-a căscat înaintea ochilor falia care-l desparte pe autorul Uşii interzise, al Scrisorilor către fiul meu şi al Întîlnirii cu un necunoscut de blestemul dezbinării (şi eternei bombăneli) româneşti. De sinucigaşa cultivare a masochismului, a sterilităţii hipercriticismului, frenezia destrămării şi neşansa noastră de-a secreta exclusiv substanţe anticoagulante, autoanihilante. Într-o Românie a duşmăniei furibunde dintre profesori şi elevi, a haosului ce caracterizează însăşi ideea de Învăţare, a dispreţului (sau invidiei) reciproc(e) dintre meşter şi ucenic, a celor mai aiuritoare forme de anulare a moştenirii profesionale, unde Profesorii nu ştiu cum să-şi luxeze mai infailibil posibilii succesori, iar „învăţăceii“ fac pe dracu-n patru să-şi compromită dascălii, Gabriel Liiceanu îşi adoră studenţii şi mai că le înalţă imnuri de slavă. Le oferă alumnilor spaţii ideale de cercetare şi debuşeu editorial, le pliveşte şi altoieşte cu iubire cvasimaniacală bibliografiile, îi îndrumă cu un extraordinar amestec de sfiiciune, mîndrie, ingenuă mirare şi gravitate paternă, convins nu că ei s-au împlinit prin el, ci invers: că el, învăţătorul, şi-a dobîndit adevărata menire prin ascensiunea lor.

„Unul dintre norocurile vieţii mele este că mi-am găsit prietenii mai tineri, pe Cătălin (Cioabă, n.n.), pe Bogdan (Mincă, n.n.), pe Sorin (Lavric, n.n.) şi pe ceilalţi, beneficiind, tîrziu, de o catedră devenită posibilă într-o nouă conjunctură a istoriei. Au venit ei spre mine sau eu m-am dus către ei? În timp ce Noica s-a chinuit să ne găsească (...), mie mi s-au perindat prin faţă mai toate «frumuseţile» umanisticii bucureştene, parte din elita de mîine a culturii noastre. Şi nu ştiu cum se face că s-au ales nu numai cei cu minţi strălucite, ci deopotrivă cei care, într-o lume de oameni pociţi pe dinlăuntru, îşi păstraseră şi sufletele întregi“ (Întîlnire cu un necunoscut, p. 40). Amintiţi-vă exuberanta lansare a lui Horia-Roman Patapievici de acum aproape două decenii, cînd Gabriel Liiceanu n-a ezitat să compare strălucitoarea energie din Zbor în bătaia săgeţii cu Kierkegaard – citiţi, tot în Întîlnire... notaţia din 23 iunie 2005 despre dizertaţia lui Gheorghe Paşcalău, dar mai ales entuziasta prefaţă la Jurnalul unui cititor, lansat la Humanitas de Gabriel Brebenar în 2011! Peste tot reîntîlnim neostoita „vînătoare“ eminesciană de oameni (Creangă, Slavici, Caragiale, Bădescu, Şirianu şi cîţi alţii), cea care-l electriza pe Nae Ionescu în fecundarea generaţiei ’27 şi-l exalta pe Noica să patroneze „academia de la Păltiniş“. Dăruirea de sine şi împlinirea prin ceilalţi.

Să vedem cum stau lucrurile cu Gabriel Cercel. 

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.