Lectură cu suprize dinspre Vintilă Horia
M-am întrebat, în scris, şi altă dată, de ce a avut Vintilă Horia (1915-1992) aşa un destin şubred (ca să nu zic vitreg) în spaţiul cultural postceauşist. Ca şi Ernst Jünger, mă grăbesc să adaug, că tot îl preţuia intens autorul Cavalerului resemnării. Nici azi, de altfel, numele şi cărţile nu sar în ochii editorilor, exegeţilor şi cititorilor, tot mai puţin deprinşi, aceştia, cu lumea simbolurilor, a metafizicii şi interferenţelor oculte, a ramelor cu stucaturi mitologice, a încifrărilor parabolice, a manierismului jonglînd catifelat printre aluzii savante şi subtile ispitiri reflexive.
Din substanţialul capitol pe care i-l rezervă Florin Manolescu în Enciclopedia exilului românesc, selectez fără comentarii: 1) susţinerea lui Robert Escarpit cînd cu scandalul Premiului Goncourt pentru Dumnezeu s-a născut în exil („Même sous le couperet, même la corde au cou, le criminel a droit à sa gloire littéraire“, Le monde, 4-5 dec. 1960), 2) verdictul de atunci al lui Eugen Ionescu întru ne-apărarea romancierului lapidat („Dacă ar fi fost legionar, poate că aş fi intervenit. Dar a fost cuzist“), 3) visul diplomatic al acestuia („de a fi Duiliu Zamfirescu sau Paul Claudel“), 4) faptul că romanele sale au fost comparate de Monica Lovinescu cu Memoriile lui Hadrian (Marguerite Yourcenar) şi Moartea lui Virgil (Hermann Broch). Dar mai ales revelaţia cum că încă avem inedite patru volume de jurnal în româneşte şi două în franceză, plus un Jurnal intim redactat în 1989-1990! Oare mizeria securismului de partid care l-a privat în 1960, prin „orchestra“ Legaţiei RPR dirijată de Mişu Ralea, de Premiul Goncourt (ducînd, ce-i drept, tirajul lui Dieu est né en exil la peste 300.000 ex.) să-şi fi prelungit pînă astăzi tentaculele? Cum de e posibil să nu avem o ediţie de Opere Vintilă Horia, la două decenii de la moartea scriitorului ? E ciudat şi e jalnic.
Bine, măcar că, de Dincolo unde sînt, morţii boieri ai netrebniciei valahe ne trimit ritmic semne de vitalitate pilduitor-mustrătoare. Recent, la Fundaţia Culturală Memoria, doamna Maria-Pia Castaing, soţia lui Alexandre (Lulu, 1919-2009), fratele lui Vintilă Horia, ne face un dar suculent: două volume de Scrisori din exil, adică un volet de corespondenţă între cei doi fraţi (din 1972, cînd Lulu se stabileşte în Franţa, pînă în 1992, la moartea lui Vintilă) şi altul cu naraţiunile de călătorie culturală ale lui Alexandre către părinţi (din 1974 în 1982, cînd mor „mama Liţu“ şi „tata Vintilă“). O încîntare, vă rog să mă credeţi!
Culmea e că nu Vintilă, ci Alexandre este aici, după cum vom vedea, marea surpriză.
Plecat demult din ţară, fost diplomat, hombre discreto cu multe sertare, Vintilă are un narcisism curat, altfel zis o vanitate înduioşătoare, practică un savoir vivre fără fisură şi dovedeşte o aisance de invidiat (schimbă şi cumpără case de vacanţă, frecventează cercuri elitare etc.). El îşi trăia viaţa precum un capitol de enciclopedie. În scrisorile lui vorbeşte Persoana, aura acesteia, prea puţin Eul filial şi fratern. Nu îşi proiectează chiar statuia, dar se vede că-i întrezăreşte soclul. Complex tipic exilului. La urma urmei, cum să nu le mărturiseşti excitat alor tăi că, plecat fiind, ai învins, că eşti curtat pretutindeni, iei masa la castel cu Giovanni Agnelli, te laşi alintat în Mercedesul lui Leonid Mămăligă şi ebluisezi invariabil asistenţa?!?
„Am avut un succes monstru, ca să zic aşa. Conferinţa a durat 60 de minute, iar întrebările şi răspunsurile două ore şi un sfert“ (Valle de los Caidos, oct. 1972). „Toynbee, Gabriel Marcel şi cu mine“, la Palacio de los Congresos, cînd „a trebuit să-mi cumpăr un smoking nou cu banii de pe o conferinţă“ (nov. 1972). „La Catania şi la Roma a fost un vis. La Catania mi-au făcut interview-uri, au venit mulţi studenţi să mă vadă şi să-mi spună că, în tot sudul Italiei, eu sînt scriitorul cel mai admirat, m-au aplaudat atîta la sfîrşitul conferinţei, că-mi venea să plîng de emoţie. Conferinţa şi dialogul cu publicul au durat două ore şi jumătate“ (27 iun. 1977). „Eu voi ţine cinci conferinţe, despre Jung la Zürich, despre Heidegger şi Jünger în Pădurea Neagră, despre misterul catedralelor în drum către Strasbourg, despre Beethoven şi muzica romantică la Bonn, iar ultima despre Goethe şi omul faustic, în drum spre Frankfurt (...) Viaţa, şi în special viitorul, e o imensă speranţă“ (25 apr. 1978). „Am ţinut o conferinţă la Toledo, în aula magna a seminarului, în faţa a peste cinci sute de persoane. M-au întrerupt de trei ori cu aplauze“ (19 sept. 1986). „La Salamanca am avut un succes nebun, în Aula Magna de la Universidad Pontificia, ţinută de iezuiţi cam de stînga. Era lume foarte multă, în special profesori şi studenţi, care m-au aplaudat foarte“ (28 mart. 1987). „Mi-a făcut o imensă plăcere să văd peste o sută de studenţi cu o sută de guri căscate de mirare către mine timp de o oră“ (24 febr. 1988). Etc.
Adevărul e că nu ştim mai nimic despre prodigioasa carieră de eseist şi conferenţiar a prozatorului Vintilă Horia, omul care plănuia o carte despre „cei patru cavaleri ai sfîrşitului de ciclu: Nietzsche, Rilke, Heidegger, Jünger“, îl numea pe Napoleon Bonaparte „genial bufon“, decreta senin Schönbrun-ul ca „fad, de prost gust, fals“ faţă de Escorial sau Versailles, se declara un „om al culturii şi al naturii“ deopotrivă, amestecînd delicios în aceeaşi pagină fratern-epistolară rugămintea de a i se trimite de la Paris, în dec. 1986, L’art du roman a lui Kundera şi Formes traditionnelles et cycles cosmiques de René Guénon – cu bucuria pisoiului, care, văzîndu-şi stăpînii întorşi acasă, „s-a dat de trei ori peste cap cînd ne-a văzut. Credeam că are să se transforme în pitic sau în Făt-Frumos, însă tot pisoi a rămas“.
Ce impresionează cu timpul în scrisorile lui Vintilă Horia este acuta nevoie de bine a omului, simultan cu voinţa de certificare a scriitorului. În fond, cît de mult, de intens empatic, ne-am gîndit noi, cei rămaşi acasă, la teribila dramă de care a avut parte Dieu est né en exil? O fractură de-a dreptul mortală pentru naturile slabe, dar care, paradoxal, n-a făcut decît să revitalizeze fiinţa celui care avea să scrie, şase ani mai tîrziu, în 1966, Le journal d’un paysan du Danube. „Totul va veni la timp potrivit, potrivit de destin sau de Cel-care-toate-le-vede-le-socoteşte-cum-e-mai-bine. Este?“ – îi scrie el fratelui în iunie ’72. Un an după, simte că i „s-a uscat izvorul epic“: „poate că n-am să mai scriu romane niciodată şi va trebui să mă reciclez literar pe o cale mai eseistică“. Dar ce simplu şi admirabil se livrează omeneşte tocmai în această scrisoare blînd resemnată din 14 mai 1973: „Cum mi-a trecut ulcerul, mi-a trecut şi hipoglicemia. Nici nu-mi vine să cred. Nu mă mai reped în ele ca înainte (i.e. în dulciuri, care-l fascinau la fel de mult ca şi pe Lulu, n.n.), însă sînt mulţumit să iau dimineaţa marmeladă, să mănînc un croissant, să mă înfig într-o prăjitură la prînz. Nu-mi mai e teamă de nimic şi dorm ca un paşă“. Dar să vedeţi ce natură fericită – hedonist reflexiv, senzual cît cuprinde şi contemplativ mucalit, nesăţios călător cultural şi tandru nostalgic a fost Alexandre Castaing, adică fratele Lulu!
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.
