Încruntări benefice dinspre arhitectură
Acum cîteva luni, cînd Igloo îşi aniversa zece ani de existenţă, Bruno Andreşoiu, editorul redutabilei reviste de arhitectură şi directorul Igloomedia, mărturisea în editorialul numărului respectiv intenţia unei „trageri de cîrmă pentru a schimba direcţia de navigare“ în sensul unui „ecumenism“, adică al unui „dialog lărgit despre arhitectură“. „Este vital – spunea el – ca oamenii să reînceapă să citească revistele de arhitectură, căci subiectul îi priveşte în cel mai înalt grad.“ Tocmai din această cauză, ancheta care deschidea sumarul era îndreptată „către întărirea ideii de comunicare – în breaslă, între arhitecţi, între aceştia şi factorii de decizie, dar mai ales între arhitecţi şi publicul nespecializat, preocupat de calitatea mediului în care trăieşte“. Aşa se face că, pe lîngă Augustin Ioan, Dorin Ştefan şi Ştefan Ţigănaş, ancheta îi cuprindea şi pe Şerban Foarţă, Cătălin Ştefănescu şi Ioana Pârvulescu, ca şi pe Aurelia Mocanu, Răzvan Popovici, Roman Tolici şi Bogdan Ghiu. Ca vechi împătimit de farmecele patrimoniale bucureştene, m-am trezit cu plăcere invitat în peisaj (paseismul textului meu făcînd pereche în paginaţie chiar cu Casa Melik, superb invadată de vegetaţie), numai că furia exasperată cu care am răspuns celor cinci întrebări m-a făcut să mă îndoiesc serios că redacţia îmi va accepta în cele din urmă opinia. (Slavă Domnului, n-a fost aşa.)
Pe scurt, vorbeam de obedienţa arhitecţilor (adeseori criminală cultural şi devastatoare urbanistic) faţă de cerinţele megalomaniei şi analfabetismului istoric specifice neociocoimii comanditare. De faptul că „legea o face cine dă banul“. De elanul iresponsabil cu care destui arhitecţi dispreţuiesc trecutul şi natura tradiţiilor locale, visînd turnuri gigantice de beton, sticlă şi aluminiu într-un perimetru caracterizat de stilul neoromânesc, de căsuţele năpădite de iederă, ascunse de grădini ş.a.m.d. La întrebarea dacă mai sînt astăzi arhitecţii percepuţi ca o elită, am răspuns da, numai că „în sensul negativ. Adică sînt legaţi indisolubil de mafiile imobiliare, financiare, administrative“. Cum ne putem apăra? „Numai o vastă conlucrare între toate segmentele socioprofesionale bine intenţionate – politice, legislative, religioase, culturale, urbanistice – găsind nişte oameni punte, ar putea renaşte speranţa-n domeniu. Dar cînd mă uit că, din varietatea organizaţiilor care afirmă că se bat pentru salvarea Bucureştilor nu se încheagă de ani şi ani nici o forţă redutabilă, aptă să ţină piept pustiirii sistematice patronate de primării, vezi bine că orice sîmbure de nădejde eşuează în nerodnicie“.
Nu ziceţi că duminică 17 martie crt. la „The ARK – Bursa mărfurilor creative“, m-a încercat căinţa pentru blazarea urzicată şi tonul ritos de atunci?! Iniţial reţinusem că voi vorbi, alături de Ruxandra Demetrescu şi Nicolae Lascu, despre monografia castelului Peleş, de Ruxandra Beldiman (albumul glosat şi aici joia trecută). Dar nu ştiam că totul are loc în cuprinsul „Conferinţei profesionale“ cu tema „Un alt fel de arhitect“, care preceda Balul Arhitecţilor din seara aceleiaşi zile. Cînd am ajuns eu, cam cu un ceas înainte de ora fixată, la conferinţa moderată de Şerban Ţigănaş, preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România, deja vorbiseră, conform programului tipărit, Teodor Frolu şi Adrian Majuru, Ana Gabriela Vlad, Adi Voicu şi Esenghiul Abdul. Subiectul: Piaţa Universităţii, Piaţa Victoriei, Piaţa Unirii – „identitate şi funcţie publică“. Eu am prins vorbirile lui Şerban Sturdza şi Stelian Tănase, care au promovat albumul-pledoarie Cui i-e frică de cartierul Matache? editat de asociaţia Pro Patrimonio. Concept editorial: Mirela Duculescu. Texte justificative de Mariana Celac, Mirela Duculescu, Raluca Munteanu, Şerban Sturdza, cărora li s-au asociat Olivier Bastin, Şerban Ţigănaş, Stelian Tănase, Vintilă Mihăilescu, Ana Maria Zahariade, Gruia Bădescu.
Aşa am aflat de corpul „Arhitecţilor Voluntari“. În sfîrşit, o echipă de comando pentru salvarea vechilor Bucureşti, compusă din peste treizeci de arhitecţi, urbanişti, ingineri de trafic, ingineri structurişti, critici de artă, sociologi, inclusiv studenţi şi tineri absolvenţi. Dacă lor li se vor alătura, într-o campanie deopotrivă subtil şi agresiv concertată, Mugur Isărescu şi BNR, PRO TV-ul şi România, te iubesc, Cătălin Ştefănescu şi TVR, Horia-Roman Patapievici şi ICR, Iustin Marchiş, Răzvan Bucuroiu şi BOR, Marcel Iureş, Alexandru Dabija şi Teatrul ACT, Eugen Simion, Nicolae Manolescu şi Academia Română, Ion Caramitru şi UNITER, personalităţi cu impact mediatic precum Neagu Djuvara, Eugenia Vodă, Gabriel Liiceanu, Marina Constantinescu, Mircea Cărtărescu, George Mihăiţă, Mircea Dinescu, Cristian Tabără, şi vedete din sport, muzică uşoară ş.a.m.d. (cît despre Andrei Pippidi, Andrei Pleşu, Stelian Tănase, Teodor Paleologu, Nicuşor Dan, cine se mai poate îndoi că sînt demult de-ai Casei?) în cîteva luni se poate exercita o presiune benefic-ameţitoare pe Primăria Capitalei, înlocuind devastarea cu resuscitarea. Iar dacă-n cele din urmă s-ar găsi şi un Raed Arafat înhămat la un „SMURD pentru vindecarea Bucureştilor“, cred că în mai puţin de un an blestemul oraşului va fi exorcizat, cicatrizarea se va fi încheiat, iar bătrîna urbe valahă a plăcerilor & contrastelor va începe să răsufle uşurată.
Volumul conceput de Mirela Duculescu se opune Diametralei Nord-Sud proiectate de Primăria Bucureştilor în totală ignorare şi dispreţ faţă de specificul socio-economic şi tradiţiile profesional-culturale ale locului. Stelian Tănase defineşte trecutul zonei drept „Cartierul Latin al Bucureştilor“, cu un ţesut social pitoresc şi foarte variat, deopotrivă tînăr artistic (Şcoala de Arte Frumoase şi Meserii) şi bătrîn negustoreşte, cu tot soiul de localuri de plăcere (de la cafenele şi birturi pînă la crîşme şi bordeluri de toată mîna), cu locuinţele CFR-iştilor, puzderie de prăvălii ş.a.m.d. Un loc de care se leagă, într-un fel sau altul, numele lui Brâncuşi, Nicolae Filimon, Maria Tănase, Constantin şi Dinu C. Giurescu, Cristian Vasile, Jean Moscopol, Nicolae Iorga, Anghel Saligny, Eminescu şi Veronica Micle, George Enescu, Zavaidoc şi încă alţii.
Este posibilă regenerarea urbană a perimetrului, în locul devastării ei bulevardiere? Da, cu condiţia existenţei unui plan strategic coerent. Adică tocmai ceea ce se etalează profesionist în carte. Se va putea reface, oare, cîndva, ţesutul social destrămat de comunism şi pustiit în postceauşism? Da: cum ştim, în timp formele atrag fondul adecvat. În plus, regenerarea propusă aici e departe de-a fi un păgubos moft paseist, de fiţe artistice, cum îl califică buldozerimea Primăriei. Dimpotrivă, presupune o însumare de premise comerciale intens aducătoare de profit.
Se pare că – oricît de mult ne-am resemnat cu dezbinarea naţională – a venit vremea solidarizării. Ataşaţi, vă rog, volumului editat de Pro Patrimonio articolul „Pentru oraş, contra barbariei“ publicat de Ştefan Vianu în nr. 12 (20-26 martie) 2012 al revistei 22. „Sorin Oprescu pare să creadă că oraşul ideal este un megalopolis cu multe maşini, parcări, autostrăzi suspendate. Nu este visul tuturor. Mai sînt oameni, abia auziţi, care consideră că această viziune este una de coşmar: cea a unui oraş sufocat, neiubit (...) Nu pentru maşini este gîndit un oraş, cu atît mai puţin partea sa istorică, ci pentru pietoni (...) Răspunderea lui Kelemen Hunor va fi oricum uriaşă. Un ministru al Culturii care contribuie în mod direct la distrugerea tezaurului cultural al ţării: iată ceva ce părea de neconceput, pînă şi într-o ţară în care absurdităţile se ţin lanţ.“
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.
