România la anticariat

Cum vă spuneam, luna trecută la Bookfest Humanitas a lansat o nouă colecţie – „Vintage“ – în ton sprinţar şi fertil cu mersul vremii, anume cu deviza (tot mai efervescent reiterată) a paseiştilor: „să dăm şi trecutului un viitor!“  Deja în numărul trecut al Dilemei vechi Andrei Pippidi a salutat cartea lui Sir Sacheverell Sitwell din 1938 – Călătorie în România (Roumanian Journey), tradusă acum de Maria Berza. Odată cu aceasta, duminică 29 mai s-au lansat la Bookfest şi evocările lui Radu Rosetti – Ce am auzit de la alţii, scrise pe la 1920-’22 (au vorbit Neagu Djuvara, Maria Berza, Andrei Pippidi, Lidia Bodea şi subsemnatul). Urmează Iacob Negruzzi – Amintiri din Junimea. 

Îndeobşte, cînd ne refugiem în trecut, urmărim două impulsuri aparent contrarii, dar care, în esenţă, definesc acelaşi deficit şi aceeaşi nostalgie: fie să regăsim frumuseţile şi virtuţile pierdute, fie să ne recertificăm netrebnicia, viciile, nevindecarea. Oscilăm, cum ar veni, între „unde eşti copilărie, cu pădurea ta, cu tot ?“ şi „toate cîte-au fost vreodată în prezent le-avem pe toate“. Cum, bunăoară, să nu tresari încruntat văzînd la Radu Rosetti, în plin veac 19, răpiri de copii ca şantaj întru recuperarea datoriilor, exact ca-n vremea rackeţilor noştri? Marele logofăt Răducanu Roset „era încă foarte mic, cînd, împreună cu soră-sa, Zoe, a fost răpit de nişte ţigani nomazi, puşi la cale de un  creditor din Transilvania al tatălui lor, căruia acesta îi datora o sumă de şase sute de lei. Ţiganii dusese copii la casa creditorului, un negustor din  Kezdi-Vasarhely (Tîrgu Secuiesc, n.ed.) care a trimes răspuns comisului că-i va elibera îndată ce va primi banii“. Tot aşa, dai de lăcomia domnilor, firescul fărădelegii şi bunul plac sfidător al cîrmuitorilor, de copii de bani gata (i.e. „beizadele dezmierdate“), de boieri naţionalişti şi boieri cosmopoliţi, ori de xenofobia cu merchez economic, mai niciodată întemeiată pur şi simplu pe meritocraţie, la fel de păguboasă ieri ca şi azi: „Era lucru firesc ca pămîntenii să fi fost cuprinşi de ură faţă de aceşti străini cari ştiuse să acapareze atît de răpede şi favoarea domnilor şi slujbele cele mai grase. În învinuirile ce li se aduc de cronicari trebuie numaidecît să facem o parte destul de însemnată invidiei boierimii pămîntene, care, fără a avea mai multe scrupule decît Cupăreştii, era departe de a fi înzestrată cu aptitudinile lor.“ În acelaşi timp, ca fiu de logofăt (Răducanu Rosetti), cu strămoşi domnitori (Antonie Ruset şi  Manole-Giani Ruset), el însuşi fost prefect conservator de Roman şi Brăila, Radu Rosetti (1853-1926) ne dă nu doar tabloul siestei matinale a boierilor, cu dulceţile şi ciubucul aduse la pat, urmate de zacusca de pe la zece, cu plecatul în zori la partidele de vînătoare, ori cu nebunia balurilor şi rolul occidentalizant al ofiţerimii ruse din Moldova în spectaculosul nostru salt de la anteriu, işlic, anteriu şi iminei, la frac şi joben, dar şi imaginea ierarhiei eficiente, a bunei autorităţi înţelept exersate. „După toate cîte le-am văzut în copilăria mea şi le-am auzit de la bătrîni din toate stările, de la ţigan pînă la logofăt mare, nu era nimica sămănînd a fudulie, a hauteur, în raporturile dintre boierul cel mare şi omul lui de casă. Acesta era tratat cu o familiaritate binevoitoare, adesea chiar afectuoasă. Se stabilea astfel, între ocrotitor şi ocrotit, o rudenie spirituală, înfiinţînd legături de o natură cu totul specială.“ Lecţie, dacă ne gîndim bine, de o actualitate surprinzător de ramificată.  

Una aidoma, de citit deopotrivă la propriu şi la figurat, ne vine dinspre „fetele de boieri cari s-au căsătorit cu ruşi. Aproape toate au fost nenorocite: bărbaţii, pe lîngă că le-au mîncat averile, le-au înşelat în chipul cel mai neruşinat şi aproape totdeauna le-au maltratat. Nu ştiu pentru ce, sora bunului meu dinspre mamă, a lui Grigore Ghyka, domnul de la 1848-56, a fost căsătorită cu generalul rus Şubin (...) un beţiv care o snopea în bătăi. Moartea acelei bestii a fost pentru dînsa o adevărată mîntuire.“ 

Cît despre privirea îndelung binevoitoare a lui Sir Sacheverell Sitwell de la 1937 – care notează că nicăieri viaţa nu este mai ieftină ca-n România, admiră sincer şi intens Hurezii („România toscană“), Cozia, Dintr-un Lemn, Bucovina, Delta şi chilimurile olteneşti (dar nu ezită să admonesteze desfigurarea făcută de Lecomte de Noüy la Curtea de Argeş), care ne evidenţiază vitalitatea, prospeţimea, iuţimea de minte şi de limbă, ca semn al inteligenţei tranzacţionale de sorginte bizantină – el ne stîrneşte astăzi (auto...)invidia cu formule precum: „se poate cultiva absolut orice oriunde în România“. Pe lîngă petrol, fier, cărbune, românii au Rucăr-Branul cu brînza de capră în coajă de brad şi puii rumeniţi pe cărbuni, başca musacaua, alături de seducătoarea colecţie de dalii a Reginei Maria, rafinamentul sefarzilor bucureşteni, Calea Victoriei care seamănă cu Bond Street, pitorescul muscalilor şi lipovenilor, plus o invidiabilă alogenie ruso-franco-vienezo-turco-fanariotă, cît se poate de atractiv-productivă.  

Multă bogăţie naturală, care a generat (şi) dumnezeiasca inflaţie a grădinilor de vară, este în chip fericit dublată – notează Sitwell – de „lumea rurală, care nu a fost contaminată încă de bolile industriale ale marilor oraşe“. Această lume rurală reprezintă „viitorul ţării“ – ne loveşte părinteşte pe frunte absolventul de Eton şi Oxford, care-şi încheie călătoria fredonînd Ionel, Ionelule şi Să vină pompierii, inima să-mi stingă... Asta, nu fără a-şi excita condeiul la vederea sălaşelor de ţigani, chit că nu omite să le sublinieze acestora ambiguitatea fizionomiilor („expresia provocatoare, făţarnică, privirea hipnotizatoare“), cerşitul dizgraţios, atîrnatul agasant de coatele trecătorilor, de portiera maşinii ş.a.m.d.  

„Românii, predominant latini ca origine, au înfăţişarea civilizată, uneori supercivilizată, a spaniolilor sau italienilor“ – le mărturisea Sir Sitwell confraţilor săi din grupul „Bloomsbury alternativ“. Păi, aşa da! Îmi vine să exclam ca bunică-meu, cînd gusta, la umbră de nuc, un pelinaş plăcut înţepăcios: „Bravo! Ca la foc! Să trăieşti părinte!“ Vintage. România la anticariat. Scene, sentimente şi senzaţii de consignaţie. Nu-ţi rămîne decît să-nchizi ochii şi să oftezi. De plăcere, de furie, de neputinţă... Mă rog, după cum ţi-e naturelul.

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.