Un veac de posteritate
Enumeram aici săptămîna trecută vîrstele exegezei caragialiene de la Maiorescu, Gherea, Şerban Cioculescu şi Florin Manolescu, pînă la Ioana Pârvulescu, Gelu Negrea şi Bogdan Bădulescu.
Practic, într-un veac de posteritate, Caragiale a fost trecut prin toate grilele criticii şi istoriei literare, sucit şi răsucit printre cele mai surprinzătoare antinomii. Opera i-a fost strecurată prin filtrele sociologismului vulgar şi ale psihanalizei, prin structuralism, tematism, semiotică, etnopsihologie şi teoriile receptării, prin filozofie, logică şi teoria jocurilor, cu afilieri nu doar la clasicism, realism, naturalism, dar şi la expresionism şi existenţialism. Năvoadele comparatismului s-au extins de la Plaut, Aristofan, commedia dell’arte şi Molière, pînă la Gogol, Cehov şi teatrul absurdului, cu bogate, fireşti alipiri la teatrul bulevardier parizian (Scribe, Labiche, Sardou, Courteline), dar şi cu uluitoare asocieri de genul Socrate şi Heidegger, altminteri fertile exegetic. Din epigon al vodevilului dominat de „le mari cocu“, părintele lui Mitică, ahotnicul de „soitari“, a devenit unul dintre precursorii lui Eugène Ionesco şi Adamov. I s-au accentuat cînd comicul, cînd tragicul, cînd teatrul, cînd nuvelele, cînd gazetăria plus Momentele, cînd biografia, fie „abisal“, fie din perspectivă sociologică. S-a bătut monedă pe comicul pur, pe farsă, grotesc, marionetism sau carnavalesc (cu sau fără Bahtin), ori, dimpotrivă, i s-au decopertat straturi de „demonism“, fascinaţia cruzimii, cultul ambiguităţii, pulsiuni naturaliste, de sarcasm dictatorial şi cinism agresiv.
Dată fiindu-i dualitatea fiinţei (un sentimental iute la emoţie, dar atlet al epicureismului şi histrionismului) şi meandrele biografiei, pendulul receptării a oscilat constant între extreme. Unii au văzut cu precădere satiricul atoatedevorator, citindu-l inclusiv în cheia delictului de leznaţiune. Ca urmare, alţii au trecut cu totul în „tabăra“ Năpastei şi a nuvelisticii cu inserturi de fabulos, ambiguitate şi visceralitate patologică. I s-au exaltat rînd pe rînd indiferenţa la natură, misoginia şi puseurile „puericide“, egoismul, vanitatea, sociabilitatea extremă, generozitatea, vulgaritatea, versatilitatea, arghirofilia, altruismul şi amfitrionismul, cabotinismul, cameleonismul politic, plezirismul, ipohondria, zeflemismul, carierismul şi obsesia nenorocului, lipsa de scrupule, complexele de inferioritate, bufonescul, patima corozivului, dar şi sfîntul levantinism, relativismul (sarcastic sau bonom), nepăsarea de nabab senzual, „preţuitor al colaţiunii, al băuturii şi taifasului cu tabiet“, cum îl rezuma Şerban Cioculescu.
Inclusiv teatral şi cinematografic, pendulul şi-a făcut integral balansul de la edenic la infernal. Adică de la perfecta clasicitate „de manual“ a viziunii (tip) Sică Alexandrescu, la sulfuroasa postmodernitate, de bolgie dantescă, a lumii valahe ca ospiciu, sălbăticie şi deriziune asasină din De ce trag clopotele, Mitică?, filmul cu sinuoasă istorie, fetişizat sau contestat cu egală determinare, al lui Lucian Pintilie. Fiecare dintre cele două extreme avîndu-şi pandantul său exegetic: Mihail Ralea şi N. Steinhardt în primul caz, Mircea Iorgulescu, în celălalt.
De-o parte cuminţenia burgheză a unei lumi definitiv înrămate în siajul idilic-adulterin al vodevilismului cu ştaif hedonist, unde totul e permis în spatele aparenţelor onorabile, graţie prostiei bine trucate şi autoamăgirii cu parapon. De cealaltă parte, ţipătul expresionist al unei lumi de iarmaroc moral, sîngeros la rigoare, amestec de violenţă maniacală, vitalitate morbidă, logoree torenţială şi agresivitate devorantă – pe scurt: o umanitate în plină derivă a cruzimii hohotitoare.
Acuma, trebuie să recunoaştem că extremismul, care şochează şi scandalizează în primă instanţă, nu prinde rău în posteritatea oricărei opere clasice. În fapt, marile provocări estetice schimbă apa din acvariul receptării, determină schimbări de paradigmă, fecundează spiritul polemic, fertilizează exegeza. Ce-i drept, în plan scenic violenta ciocnire dintre cele două viziuni n-a prea reuşit să stimuleze în chip esenţial fantezia regizorală. Chiar cînd am avut de-a face cu montările memorabile ale unor personalităţi precum Liviu Ciulei, Lucian Giurchescu, Mihai Măniuţiu, Alexandru Dabija, Alexandru Tocilescu, Silviu Purcărete, Tompa Gábor, Dominic Dembinski, Mircea Cornişteanu, lumea comediei caragialiene a rămas cuminte între maluri. De bună seamă că, între Iancu Brezeanu, idealul Cetăţeanului turmentat pentru Caragiale, şi Costache Antoniu, legătura va fi fost una de continuitate. Asta în vreme ce compararea lor cu hipernăstruşnicia sa Dorina Chiriac, din montarea lui Alexandru Dabija de la Teatrul de Comedie, 2011, demonstrează fără drept de apel că s-au petrecut niscai mutaţii apte să redimensioneze orizontul de aşteptare.
Dar, una peste alta, spectatorul român nu a trăit, slavă Domnului, nimic din ce le-a fost dat englezilor să suporte de pe urma otrăvirilor sistematice ale pieselor lui Shakespeare. La urma urmei, conservatorii din(tre) noi nu au a se plînge că teatrul lui Caragiale a fost raliat modei stupid-iconoclaste care-i vrea pe Othello musai alb, pe Hamlet homosexual sau incestuos etc. Încă nu l-am văzut pe Farfuridi amantul lui Brînzovenescu, pe Titircă posedîndu-l sadomaso pe Spiridon, ori pe Miţa şi Didina în relaţie lesbiană... Deşi, puşchea pe limbă, încă nu-i timpul pierdut...
Unde s-ar mai putea ajunge, regizoral vorbind, şi ce s-ar mai putea spune cu totul nou din unghi exegetic? Nu e consult să dai liber primului impuls şi să decretezi: nimic. Mai cuminte e să observi că ar fi timpul unei bune, demonstrative şi educative întoarceri la clasicitate. Nu întîmplător, cred, în cea mai recentă valorizare istorico-literară a lumii caragialiene – Istoria critică... a lui Nicolae Manolescu – se pledează, salutar, zic eu, tocmai împotriva modernizărilor (actualizărilor) forţate. „Un pionier în materie – scrie Manolescu – a fost Eugène Ionesco. Revendicîndu-se din Caragiale, a crezut că-l poate face la rîndul lui pe Caragiale să se revendice, paradoxal, din propriul său teatru absurd. Aproape toate montările din deceniile care au urmat au mers pe mîna lui Ionesco, cel care a descris personajele caragialiene ca pe nişte oribile păpuşi de ceară, măşti groteşti, făpturi rigide, imbecile şi feroce. Mai mult: postpsihologismul dramelor ionesciene a devenit perspectiva în care comediile lui Caragiale au fost mai mereu citite de către regizori. Critica n-a lipsit nici ea de la acest spectacol al metamorfozei lui Caragiale. Într-un studiu al lui B. Elvin, Caragiale era scos din seria Labiche-Scribe spre a fi introdus în seria Max Frisch-Dürrenmatt (...) Toată această tencuială stridentă trebuie înlăturată, dacă vrem să regăsim zidăria originară (...). Vom avea surpriza să constatăm că, neactualizat forţat, Caragiale nu pierde din actualitate. Socotit ca un clasic, ni se va părea cu atît mai reconfortant. N-are absolut nici o nevoie de o falsă modernitate.“
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.
