Lui Gabriel Liiceanu, cu prietenie, respect şi erudiţie

„Cînd vrei să faci performanţă culturală, trebuie să ajungi la 70 de ani“, exclama Constantin Noica în Jurnalul de la Păltiniş (ed. a III-a, Humanitas, 2003, p. 216).

Cum să nu-ţi vină să-ncepi tocmai cu aceste cuvinte un text menit să figureze în sumarul unui Festschrift pentru Gabriel Liiceanu, ajuns cu seniorială impetuozitate (şi la fel de imprevizibil profesional) la vîrsta cu pricina?

De vreo jumătate de an mă lupt din greu cu secretofobia ce mă caracterizează, să nu dezvălui nimănui frumoasa iniţiativă a lui Cătălin Cioabă şi Bogdan Mincă de-a aduna în peste trei sute de pagini, sub titlul Liber amicorum. Studii şi eseuri în onoarea lui Gabriel Liiceanu, cam treizeci de mărturii, eseuri, evocări şi aplicaţii filozofice dedicate celui care, cel puţin pentru mine, reprezintă cea mai spectaculoasă metamorfoză intelectual-stilistică din literatura noastră de astăzi. Ei bine, presupun că azi-mîine, în preajma lui 23 mai, cartea tipărită la Zeta Books va ajunge şi sub ochii celui omagiat cu atîta prietenie, sinceră preţuire, recunoştinţă şi veneraţie.

Astfel încît logoreicul samsar de cărţi care sînt – şi străvechi admirator al sărbătoritului – poate în sfîrşit să se smulgă de sub pecetea tainei şi să vă dea de veste că veţi avea de parcurs un captivant labirint ideatic şi afectiv, cu subiectivităţi suculente, intens colorate şi tandru adecvate (Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu, Vlad Zografi, Cătălin Cioabă), cu senine, erudite, variat aplicate sobrietăţi universitare (Walter Biemel şi Vladimir Tismăneanu, Friederich-Wilhelm von Hermann şi Andrei Cornea, Victor Ieronim Stoichiţă, Mircea Flonta şi Toma Pavel, Virgil Ciomoş, Alexander Baumgarten, Paul Marinescu, Bogdan Mincă, Christian Ferencz şi Cristian Ciocan), cu ample deschideri deopotrivă către centrul „peratologiei“ lui Liiceanu (Ştefan Afloroaei) şi teme dragi Subiectului (Gheorghe Paşcalău despre „Dostoievski în cerul ideilor lui Platon“). Nu lipsesc din sumar Alain Besançon, Neagu Djuvara, Marie-France Ionesco şi Sorin Lavric, poeme de Ana Blandiana şi Emil Brumaru, plus veritabila cheie care este Gabriel Cercel întru descifrarea filosofică a convertirii literare a lui Liiceanu, de la hermeneutica desfăşurată în siajul lui Heidegger (însă fascinată de Kierkegaard) la scrierea de sine din Uşa interzisă, Scrisori către fiul meu, Întîlnire cu un necunoscut.

Avem, aşadar, prieteni şi colegi (de catedră sau editură), foşti studenţi, doctoranzi, fenomenologi, scriitori, istorici şi critici literari, oameni între 33 şi 95 de ani, din Bucureşti, Paris, Cluj, Iaşi, Freiburg, Chicago, Maryland, Fribourg. Aşa se face că sînt cuprinse pînă la urmă toate ipostazele, adeseori flagrant contrariante, ale omului: filozoful încopciat în necruţătoare rigori hermeneutice, profesorul fascinat de Bildung şi exemplaritate paideică, editorul care a „aruncat o bibliotecă peste ţară“, clasicistul, traducătorul din Platon şi Heidegger, gazetarul care, în bună conştiinţă publică, a dinamitat cu Apelul către lichele munţii restauraţiei comuniste, pe scurt – toate încăperile scriitorului care ne-a dăruit extraordinarul model cultural compus din Epistolar şi Jurnalul de la Păltiniş. Inclusiv antinomia aiuritoare dintre miezul exuberant, perpetuu adolescentin şi doldora de fervori ludice, al eului – şi imaginea publică sever-doctoral-justiţiară a persoanei. „Mereu îmbrăcat în negru, mereu dominator, autorul Apelului către lichele devenise instanţa morală a lumii româneşti şi ţinta tuturor atacurilor pegrei politice a vremii (cum este şi acum). Nu mi-a venit să cred cînd, pe toată durata cinei din Frankfurt, ne-am tăvălit, literalmente, de rîs, cu un Gabriel Liiceanu în mare formă de comedian“, îşi aminteşte Mircea Cărtărescu. Păi, eu n-am rămas meduzat în octombrie 1990, cînd le-am fost întîia dată oaspete Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca, auzind de atari isprăvi caragialiene, de mim irezistibil, din partea păltinişenei energii pe care-o presupuneam livrată exclusiv tragicului elin, idealismului transcendental, maximalismului etic, lui Sein, Hybris, Lichtung, Moïra & Co!?

Gabriel Liiceanu „e un vital cu aspiraţii geometrice. Un halterofil cu obsesia diafanului. Un om al concretului, dublat de un nărăvit al abstracţiunii“ – îl rezumă Andrei Pleşu: „Exerciţiul sever al construcţiei speculative alternează ameţitor, dacă nu cumva se lasă subminat, cu voluptatea trăirii nemijlocite, nesistematizabile, indiscret echivoce“. Om cu „demonul ludicului“ şi „gravitate de faţadă“, e „ambalajul unui suflet adolescentin, cu striuri multicolore, înclinat adesea spre joc şi gratuitate“. Revenind la Cărtărescu, „prietenii mei – recunoaşte el – nu prea mă cred cînd le spun că Liiceanu e unul dintre oamenii cei mai plăcuţi şi mai plini de haz pe care i-am întîlnit. Că e un om fermecător cînd se simte relaxat între amici“.

Adevărul e că, indiferent de „emploi“-ul public, îşi construieşte cu maximă rigoare partitura, îşi supraveghează aproape maniacal reacţiile, opţiunile, retorica, îşi măsoară farmaceutic verdictele. Ştie perfect ce va să zică puterea, exercitarea voinţei. Se pliază cu graţie şi voluptate, cu încruntare complice ori, dimpotrivă, sufocant, fără drept de apel, pe situaţie, dar neuitînd niciodată regulile jocului, normele de fair play inclusiv pentru „la joie du vivre“. Ştie să surfileze relaţiile, să sesizeze oportunitatea, dar fără să uite nici o clipă de grila morală, de principiul etic şi dominanta afectivă. Este un om al controlului. Dar, în schimb, îşi trăieşte cu nesaţ şi fără limite libertatea interioară. Şi destinul. „E, prin natură – spune Pleşu –, un «devorator», un om bine aşezat în corpul său.“

Deşi e un fervent slujitor al cultului prieteniei, te poate nărui cu o interpelare, te zăpăceşte nimicitor după un malentendu (exemplul şampaniei lui Cărtărescu, relatat la pag. 38, l-am trăit la rîndu-mi, cu aceeaşi furioasă stupefacţie, plus alte cîteva, la fel de stînjenitoare). Însă cînd vine vorba de fidelitate, profunzime şi continuitate, de sprijin (moral, politic, emoţional etc.), de construcţie culturală sau de coagulat solidarităţi intelectuale, de seriozitate, profesionalism, onoare şi cavalerism în toate cele, atunci esenţa de samurai a lui Gabriel Liiceanu iese fără ezitare la lumina zilei. Am zeci de întîmplări de povestit în ce-l priveşte, de la prima dedicaţie cu care m-a onorat în 1981, pînă la ziua de noiembrie ’99, cînd m-a plantat, schimbîndu-mi viaţa, în biroul lui Adrian Sârbu, trecînd prin ghiduşiile pe care le-am auzit despre el de la Emil şi Aurel Cioran, de la Noica, Arşavir Acterian, Alexandru Paleologu, Horia Bernea, Barbu Brezianu, Radu Bogdan, prin zecile de întîlniri la lansări de carte, sindrofii, taclale, şedinţe de strategii editoriale, uneori în bucătăria lui, ce rivalizează cu laboratoarele NASA, ori la Salon du Livre ş.a., pretutindeni urmărind lucrul desăvîrşit.

Fapt e că, vrînd-nevrînd inamicii, Gabriel Liiceanu este, la 70 de ani, un autor de viitor. Imprevizibil şi stupefiant la modul delicios. Nu m-aş fi aşteptat în ruptul capului la atîta disponibilitate din partea celui care a dialogat admirabil cu oameni ca Ţuţea, Cioran, Ionesco, Vargas Llosa, Kundera, să ajungă taman la mopete, într-un contre-emploi pentru mine halucinant. Mai degrabă m-aş fi aşteptat să se descopere la biblioteca Doucet un manuscris cioranian glorificînd extatic bucuria de-a fi, decît să-l văd pe traducătorul lui Sein und Zeit scrutînd pisicimea, labirinturile deriziunii şi „stilul smuls“ al fostului atlet de la (între sute altele) „bufetul Termita“.

Disponibilitate egal vitalitate. Aşa să fie!

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.