Liber printre idei
Cînd faci zeci de ani cronică literară săptămînal, ai foarte rar gustul libertăţii, oricît de Săgetător nonşalant ai fi. Eseistica făcută de plăcere, dar şi ritmul lunar (infinit mai îngăduitor) al recenziilor, chiar şi cercetările de istorie literară prin biblioteci şi arhive, întinse adeseori cu anii, oferă, fiecare în felul şi măsura ei, o relaxare. Antrenorul poate să ceară time out-uri ori de cîte ori simte că „echipa“ e speriată, sleită, ori dă semne de orbire tactică. Dimpotrivă, pasul cazon, cu tălpile-n gît, al cronicii săptămînale, obligă, restrînge, dictează, castrează. Iată de ce jurnalul de idei este supapa ideală a presiunii critice. Aici, orice constrîngere de retorică, spaţiu, opţiuni, diplomaţie şi personalitate dispare. Poţi să scrii oricît şi oricum despre orice şi oricine. Sigur, dacă te hotărăşti să-ţi publici jurnalul, fie şi parţial, în timpul vieţii, atunci te (mai) supui cerinţelor elementare ale conduitei profesionale: cosmetizezi, surfilezi, amendezi, adnotezi, potrivit circumstanţelor apariţiei. Sau te laşi pradă nudismului masochist, precum Romul Munteanu, cel mai inexplicabil (şi nobil!) caz de autoumilire din diaristica românească.
Pînă la un punct, nu altceva decît astfel de supape spectaculare erau Teme-le lui Nicolae Manolescu în anii ’70-’80. Exerciţii de libertate asociativ-disociativă, complice amestec de seriozitate şi frivolitate. Strălucitoare stilistic, Temele funcţionau precum copcile decupate în gheaţa dogmatismului copleşitor. Acum, însă, citind notaţiile cuprinse în a doua jumătate a Poveştilor pentru oameni mari, începi să înţelegi ce comoară va să zică jurnalul de idei (abia decopertat aici) al criticului care prefaţa Pivniţele Vaticanului în România lui 1968 şi Aer cu diamante în 1981, scriind despre Bulgakov, Aitmatov, Şukşin & Co în România liberă, în plin ceauşism antiperestroikist, glosînd în Steaua basmele lui Andersen taman cînd începea un congres al PCR, aducîndu-i în arenă pe Luminiţa Marcu şi C. Rogozanu după ’90, premiindu-i apoi pe Llosa şi Kundera şi alternînd – nu o dată aiuritor pentru prejudecăţile breslei – conservatismul cu liberalismul, clasicitatea cu iconoclastia, academismul cu gustul pentru provocare ş.a.m.d.
De ce noi, românii, stăm aşa de rău la Bildungsroman? se întreabă (oare sincer mirat?) cititorul de Goethe şi Thomas Mann, după care ne dă, la p. 251, o listă de abateri în linia... liniilor lui Huntington, precum că una e protestantismul, alta catolicismul şi ortodoxia. Manolescu adastă la un whisky autumnal (nu ni se specifică anul, dar e după 1990) cu Eugen Simion şi se întreabă „de ce nu e sincer pînă la capăt scriitorul român în jurnal“. Nostalgic (în fapt, deplorabil) exemplu: conjubilaţia Sartre – Simone de Beauvoir la nivelul „liaisons“, deochiat cît încape. Adică Negoiţescu nu e „sincer pînă la capăt“? Poate Sebastian nu, însă Ion D. Sîrbu ce ascunde? Tot aşa, la p. 201 este amendată abundenţa socialului în jurnalul scriitorului român: „Camil Petrescu este tot atît de puţin dispus să fie un Amiel ca şi Maiorescu, Galaction, Rebreanu, Călinescu“. Cum să nu sari, electrocutat, întru nuanţare şi apărare, cu circumstanţe atenuante de ordin istoric, social etc.?!? N-are-a face: vorba e că o astfel de întrebare poate genera în serie lucrări de doctorat. La fel cu ce va să zică gazeta şi scrisoarea, ca motive obsedante în opera lui I.L. Caragiale (pp. 217, 275 ş.u.).
Dar cele mai intens provocatoare sînt paginile 193-195, dedicate scriitorului român, cel care „păcătuieşte mai des din talent, decît din lipsa lui“, „descrie mai mult decît observă şi preferă desenului culoarea, pasta. E realist, nu crede în fantasmagorii, dar îi lipseşte simţul psihologic. E uneori poet pînă şi în proză. Teatrul îl iubeşte mai mult în viaţă decît pe scenă. Nu-şi citeşte confraţii, iar de străini nu vrea să mai audă după ce-şi termină studiile. Patriotismul lingvistic îl opreşte să înveţe alte limbi şi, cînd le învaţă, le pronunţă detestabil. E natural, spontan, scrie mult şi inegal. Nu-i place să admită că este ceea ce este, ar dori să fie ceea ce nu este“.
Verdicte devastatoare şi – zic eu – inatacabile. „Neexcelînd prin discernămînt, nu ştie niciodată prin ce e genial şi prin ce e mediocru“. Îl mănîncă gazetăria şi politica, iar boema e mai mult „o impresie a micului burghez despre scriitori“... Şi încă altele. Citiţi ca să vă veseliţi & plîngeţi. Observaţii capitale şi pentru (Istoria lui) Manolescu, dar şi pentru scriitorimea română.
În fine, pp. 195 şi 240, cu plăcerile, respectiv neplăcerile criticului rămîn inconturnabile pentru oricine se va încumeta să cutreiere fiinţa celei mai determinante voinţe critico-literare din România intervalului 1970-2010.
De acord: Creanga de aur, G. Călinescu, Sibielul, femeile inteligente, cvartetele lui Schubert, curajul intelectual, scoruşul, ploaia de august, crizantemele şi pisicile. Dar cine s-ar fi gîndit că Manolescu adoră cutare vers din Rilke, matematica, filozofia, rugby-ul, fotbalul şi vagoanele de dormit, în vreme ce-i displac televizorul, crinii, calele, vocile dulcege, mefienţii, exotismul, melodrama? Vezi bine că detestă protocronismul, gîndacii, prostia, femeile şleampete, compotul, berea caldă, isteria, frigul şi cafeaua dulce. Dar de ce şi copiii mici, filmele din anii ’30, arta realistă şi tórturile?
N-are-a face. Pe mine m-a răpus de plăcere cînd zice că adoră „lemnul, scoarţa copacilor, miezul lor lucios, cu noduri şi cercuri concentrice“, şindrila, bîrnele, obloanele din lemn, buturugile şi vreascurile, „albul pătat al mestecenilor, aceşti dalmaţieni ai pădurii“ (v. superba pagină 266) şi raftul de lemn curat al bibliotecii. Zău că, de-acum încolo, voi fi tentat să-i iert orice. Admirabilă virilitate haiducească, pentru care, desigur, fierul, metalul e semn diabolic, iar piatra – „groaznica marmură“ – o răceală tombală. „Mă fascinează fierăstraiele şi joagărele – zice preşedintele USR –, rumeguşul scurgîndu-se printre dinţii lor plini de voracitate, aşadar călăii lemnului şi uciderea lui. Din copilărie, păstrez în memorie numeroase mirosuri legate de lemnul verde sau de cel ud, de lemnul putred sau de cel uscat, ador să tai lemne, să le stivuiesc, să fac focul. O civilizaţie a lemnului mi s-a părut mai încîntătoare decît oricare alta: cred că m-aş fi simţit delicios pe străzi pardosite cu lemn, ori trecînd peste punţi legănătoare de lemn, cum se mai văd şi astăzi peste Prahova, la Cîmpina sau la Breaza, ori trăind în case de lemn acoperite cu şindrilă...“
Şi ca să nu rămînă vreo umbră de îndoială că vorbeşte-n doi peri, Manolescu adaugă, întru (cel puţin) extazul subsemnatului: „Lemnul meu trebuie să fie adult spre uscat (dar nu putred, înecăcios) sau bătrîn şi friabil şi trosnitor sub călcătura piciorului...“
Nu rîdeţi, vă rog! Ba chiar vă rog apăsat acest lucru: un critic literar care-şi dezvăluie astăzi „cultul lemnului“, are fobie la mineral şi oroare de metal, apoi de bună seamă va şti să cîntărească aşa cum se cuvine pădurea de simboluri complicate, trunchiuri falnice, frunzişuri fabuloase şi vreascuri de prisos... a vieţii literare.
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.
