Dimineaţă cu 112
Vineri 12 august 2011, orele 9,25, peronul staţiei de metrou „Eroii Revoluţiei“. Cîteva zeci de minute – cum oare să le zic pentru mai multe felii de public? – instructive? halucinante? naşpa?. Pe cînd le trăiam cu sîngele-n palme, ştiu că (deformaţie profesională!) mi-au evocat definiţia fantasticului ca „breşă-n real“ (Roger Caillois) plus scena tranşării cadavrului din Inocentul lui Ian McEwan. Ca să vezi!
Totul era de-o domesticitate dezarmantă. Dimineaţă de august la metrou în Bucureştii evacuaţi de febrilitatea vacanţieră. Sfîrşit de săptămînă, sfînt plictis de concediu, cu doar cîteva siluete pe peron. Eram apelpisiţi şi responsabili, după o noapte străpunsă nu doar de hărmălaia lătrăturilor tradiţionale, dar şi de strigătul disperat de ajutor al unei femei căreia, pe la patru dimineaţa, i se furase fulgerător geanta, aşa cum şade bine unei metropole în plin avînt.
Tania avea o şedinţă la ICR, dar eu, în drum să ud florile socrilor, nu aveam nici o grabă. Mă uit în lungul scărilor (zece trepte, ultimul calup către peron) şi văd un septuagenar blonziu, calm şi elegant, coborînd cu o geantă albastră de voiaj în mîna dreaptă. Brusc, sub ochii noştri magnetizaţi de oroare, omul se-mpiedică şi-o ia vijelios la vale, lovindu-se cînd cu ceafa, cînd cu bărbia de fiecare treaptă, sărindu-i ochelarii şi prăbuşindu-se însîngerat chiar la tălpile noastre. Cum naiba să nu rămîi meduzat?!
Ce m-a şocat a fost anestezia, încetineala, calmul ţicnit cu care am acţionat, într-un soi de pedanterie hipnotizată, ca la ralenti-urile scenelor de groază din filme. Iar noi parcă eram de mult în plin război, obişnuiţi cu toate ororile. Tania i-a pus numaidecît geanta sub ceafă, eu i-am lipit omului batista de gaura din creştet şi am început să-l asigur ca se află printre oameni binevoitori, în cea mai frumoasă dintre lumile posibile, iar o doamnă – după ce ne-a somat scurt să nu cumva să-l mişcăm – l-a întrebat cum îl cheamă şi în ce zi a anului sîntem. Ca să-i verifice luciditatea. (Am rămas interzis de admiraţie.) Numele nu l-am înţeles prea bine, dar ne-am liniştit cînd, după „1900“ şi „1912“, a venit şi 2011. A doua mirare a venit dinspre Tania, pe care am auzit-o apelînd cu ton dulce 112-ul, leit ca glasul crainicei de pe Aeroportul Orly, cînd anunţă avioanele. Intrasem uşor în transă, la ideea că puteam să fiu eu, la fel de bine, victima... („Vezi cum te lucrează şi aici vanitatea?!“ mi-ar şopti Irina Margareta Nistor, precum şarpele Kaa.)
Apropo: scriu rîndurile astea din două motive: 1) ca să vă povestesc cîte nerozii îţi pot trece prin minte în astfel de momente-limită, 2) întru lauda 112-ului şi a oamenilor de la ISU (Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă).
Primul gînd stupid: m-am felicitat pentru conservatism. Cîţi bărbaţi mai au în buzunar batiste albe de bumbac, şi nu biete petice de hîrtie!? Ce m-aş fi făcut fără cearceaful meu de buzunar, pentru care sînt adeseori ironizat? Dar puteţi să-mi spuneţi de ce mi s-a actualizat, exact în acea secundă, figura acră a vînzătoarei de la buticul din Florenţa, un fel de La Mamma mafiosa, convinsă că-mi cumpăr batiste (am luat o duzină) pentru înmormîntare?
Întins pe peron, omul nostru era, culmea, la fel de calm ca noi. Aşa un deficit de isterie în România de azi e ca o ninsoare în plin deşert. Şi-a pipăit ceasul, cam zdruncinat, şi m-a rugat să i-l deschei de la mînă, ca să nu-l piardă (ori ca să nu-i dispară? nu ştiu). Doamna cu avertismentul i-a cules ochelarii de la cîţiva metri, iar Tania i-a potrivit şi geanta mea sub cap. Au urmat luuuungile, deşi puţine, minute de aşteptare : adevărat happening. Trei badigarzi de la metrou au răsărit cavalereşte lîngă noi. Prezenţă tăcută, vigilentă, rasurantă. Presupun că vegheau să nu-i sustragem victimei ceva din geantă.
Iar acum intrăm în suprarealism. Din dreapta, aud o voce suavă: „Nu sînteţi dumneavoastră domnul cu cartea de la TV?“. Ei, iaca, numai la asta nu mă aşteptam atunci şi acolo, îndreptîndu-mă de spinare, cu palma stîngă plină de sînge! Îi confirm zăpăcit doamnei şi-i etalez, ca scuză pentru laconism, sîngele din palmă, care mă-nfrăţea cu inocentul Leonard al lui McEwan. Aş! Încurajată, femeia dă să înceapă o galeşă tiradă pe tema nevoii de cultură, dar pesemne c-am făcut o moacă îndeajuns de agasată ca să-i stopeze orice elan. Îmi pare rău, dar altminteri era peste poate. Tot atunci, un mecanic „Metrorex“ ne salută complice din ochi şi-l ia pe accidentat la pertú: „nu mişca, tataie, şi trage-ţi picioarele de pe scară, că nu e bine să stai cu ele în sus“. Ce-i drept, o cam băgasem pe mînecă: sîngele îi curgea tot mai tare din cap – după batista mea şi a Taniei ne-a dat şi omul batista lui, care deja se umpluse de sînge. Moment în care mi se şopteşte cu nelinişte cum că urmele albe scurse pe geantă „sînt materie cenuşie“!! (Greşit, ni s-a spus după aia. Dacă ar fi fost aşa, omul ar fi fost ca şi mort). Hai că-i vesel...
Domnule, să lăsăm prostiile. Vreţi să ştiţi ce m-a dărîmat în povestea asta? Apariţia şi prestaţia oamenilor de la ISU. Cum au reuşit să vină în zece minute, nu ştiu. (Mi s-a şoptit după aia, cîrcoteşte, ca la noi, că „au o bază la Tineretului“. Păi, ce să zic? Bine c-o au!). Doi flăcăi ca bradul, îmbrăcaţi la fix, dotaţi ca-n filme, cu o trusă etajată cît un geamantan, acţionînd tăcut, cu o precizie de mecanism bine rulat şi pentru care umila noastră catastrofă nu era decît un incident minor, ca un antrenament pentru începători.
Lasă că şi ei au luat victima la pertú (oleacă deranjant pentru umbra scorţosului din mine), dar fetele mi-au spus apoi că-n sănătate, de pildă-n ginecologie, asta e o tactică străveche de şocat şi întărit moralul prin exces de familiaritate. Acolo, replici de genul „ce-ai făcut fă, de rămăseşi borţoasă ca proasta-n tîrg?!?“ figurează în arsenalul drăgălăşeniilor vitalizante. Aşa, deci! Ei bine, abia acum apuc şi eu să mă gîndesc la zorile de la Spitalul „Sf. Ioan“, cînd, la şase dimineaţa, se deschideau brusc, cu zgomot infernal, uşile, iar asistentele năvăleau peste octogenarii din salon, cu mirări intens vociferate, precum „ce drieacu’ai făcut, bre, de te căcaşi în halul ăsta pe matale?!?“. Pesemne că tot o tactică de resuscitare va fi fost şi aceea.
Revin. Să vedeţi acum perversiune. Tot holbîndu-mă la domnii de la ISU, mintea-mi scormoneşte năprasnic prin buzunare. Cît să le dau, potrivit tradiţiei dacogetice? Douăzeci de căciulă? Treizeci? Cît o fi tariful? Da’stai aşa: cît am? Dotat cu o rezonabilă experienţă în domeniu, pînă acum cîţiva ani cunoşteam precis mercurialul, de la cei cinci lei pentru ploscă pînă la „trei sute de dolari anestezistu’ şi X mii (depinde de operaţie) chirurgul“, după cum am fost temeinic instruit de bolnavi, pe unde m-au purtat halatele albe.
Ei bine, urmărind gesturile sobre, meseriaşe, ale celor de la ISU, mi-am dat seama că orice intenţie ciubuccie ar fi distonat urît în context. M-am gîndit imediat la şansa uriaşă pe nume Raed Arafat, omul care, ca şi Mugur Isărescu, trage necontenit de douăzeci de ani la carul României, cu o tenacitate reformatoare în chip divin sfidătoare faţă de întregul Sistem otrăvit şi (irepresibil?) eviscerant. Nu ştiu, oi fi eu melodramatic blegit de jalea generală, încît tot ce este-n firea lucrurilor să mi se pară strălucitoare excepţie?
Sătul de cioranită, agasat de selecţia exclusiv negativă a ştirilor din mass-media, de excesul general de lehamite şi miserupism, de bombăneala, acreala disolutivă şi postularea nimicniciei naţionale, Radu Paraschivescu ne provoacă terapeutic, în Adevărul, la descoperirea şi etalarea pozitivului. Dinlăuntrul meu, strig că are dreptate. Dinafară, rînjetul sălbăticit al scepticismului valah mă copleşeşte.
Noroc cu cîte-o întîmplare ca asta. După ce te demolează, te lasă pe gînduri şi-ţi dă un dram de optimism.
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.
