Umilire şi indignare la Operă

În seara de joi, 3 noiembrie, am trăit cea mai cruntă umilire din viaţa mea de spectator. Iertaţi-mă, dar nu pot să nu-mi etalez public indignarea. Prea am aşteptat cu înfrigurare să văd D’ale carnavalului în viziunea lui Silviu Purcărete, cu Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu, ca să mă las pradă aşa de uşor resemnării.

Cînd am ajuns în faţa Operei Române, unde era programat spectacolul (în cadrul Festivalului Naţional de Teatru), am fost deopotrivă încîntat şi îngrozit de mulţimea care umpluse platforma din faţa clădirii (90% tineret, lucru fermecător) ca la un concert de rock. Am ajuns cuminte, la orele 20, cu o jumătate de ceas înaintea orei de începere, curat îmbrăcat, pieptănat şi parfumat, aşa cum am fost educat din copilărie că se vine la un spectacol. Şi nu la o agresiune, nu la circ, nu la oborul de vite care se calcă-n copite!

Minutele treceau, puhoiul uman creştea ameninţător, se făcuse 20,30, dar uşile rămîneau închise, nimeni nu anunţa nimic, iar zvonistica lucra, conform tradiţiei, din plin: ba că s-a schimbat spectacolul, ba că a durat prea mult cel dinainte, ba că fusese vorba iniţial de altă sală, ba că nu s-au instalat decorurile... Asta, în timp ce cunoscătorii reclamau prezenţa lui Constantin Chiriac, legendarul manager al festivalului de teatru sibian, „singurul care ar putea face ordine aici!...“

Pe fondul ăsta, la 20,35 văd fluviul uman că se îndreaptă greoi dinspre poarta principală (pe unde ar fi fost normal să se intre) către uşa din stînga, deschisă numai pe jumătate. Ne aruncăm şi noi, timid, în vîltoare, dăm stînjeniţi din coate şi glezne ca la cozile la bilete din anii studenţiei, pentru ca, după cîteva momente de panică generalizată, un bodyguard îmbrăcat în negru să anunţe ritos că posesorii de bilete sînt rugaţi s-o vireze către intrarea principală, „unde vor găsi un coridor (!) prin care să ajungă înăuntru“. Aşa da, înţeleg că unii, foarte puţini, aveam bilete, în vreme ce juna mulţime „stă la plesneală“. În foiala către direcţia indicată, aveam să aud că „aşa se întîmplă la toate marile evenimente artistice din lume“, cu alte cuvinte că-i musai să ne călcăm în picioare la ditamai montarea şi că, altădată, „la festivalul sibian se aştepta şi cîte două ore în picioare pînă să ajungi la buza scenei“...

Numai că, odată ieşiţi la mal, înotînd pînă la desfigurare în mareea populară, la intrarea principală ne-au întîmpinat, dincolo de geam, cîteva dintre sinistrele figuri de piatră din anii ceauşismului umilitor şi inuman. Unul dintre paznici tocmai îi tratase de „tîmpiţi“ pe cei care încercaseră să intre pe acolo. Dumnealor li se părea ceva cît se poate de normal ca, în loc să laşi lumea să intre simultan, fie şi ierarhic, pe toate cele trei intrări (protocol, plătitori de bilete, doritori de un loc), să sugrumi la strungă turma umană. Ei bine, în momentul acela, după ce am crezut că sînt iarăşi la un pas de infarct, după ce am rezistat (cu greu) impulsurilor anarhic-asasine şi după ce mi-am înghiţit nodul de plîns din gîtlej, am fugit învins către metrou, lăsînd la nimereală cuiva din mulţime biletele...

Aşa ceva n-am să uit şi n-am să iert cîte zile voi avea. Şi vreau cu ardoare să ştiu cui i se datorează această sadică tratare a spectatorului român de teatru ca o vită de pripas.

Să ne înţelegem. Nu sînt copil, nu sînt fecioară, vezi bine că am stat de mii de ori la cozi furibunde şi interminabile în vremea ceauşismului. Toate oasele, toţi muşchii şi toţi porii şi măruntaiele corpului meu cunosc prea bine ce înseamnă călcarea în picioare şi datul din coate pentru obţinerea unei minime plăceri gastrice sau artistice. Nu doar la carne, ouă, unt, ulei, vată şi hîrtie igienică, dar şi la teatru, librărie şi cinematograf. Însă pe atunci, odată ce aveai biletul de intrare, totul mergea uns. Acum observ că biletul e moft şi că tot ce contează e forţa mîrlăniei, presiunea ghiolbanului şi tratarea animalică a spectatorului ovin.

Cu tristă resemnare, Dan C. Mihăilescu 

Acesta e(ra) textul mail-ului pe care, chiar a doua zi după furia neputincioasă, adică vineri, 4 noiembrie, i l-am expediat lui Grigore Cartianu, în speranţa că-l va publica în Adevărul. Numai că zeii spectacolului au decis altfel: după alte două zile m-am trezit cu mesajul îndărăt: nu’ş’ce failure în delivery! Na, belea. Se vede că locul adecvat micii mele interpelări rămîne aici, printre noi şi ai noştri, la nişă.

Adevărul e că niciodată în aceste două decenii de festivaluri de teatru sau film, de tîrguri de carte, gale UNITER ş.a. nu am rămas cu un gust atît de amar ca acum, la a 21-a ediţie a FNT. Oare o exista expresia „hărţuire teatrală“, sau o inventez eu aici? Pur şi simplu, de la primul sfert de oră petrecut peste ora de începere a spectacolului, luni, 31 oct., în holul Odeon-ului, urmat, cale de peste trei ceasuri, de patru schimbări de perspectivă scenică (şi, deci, de scaun!) la, de altminteri, copleşitoarea montare a lui Andrei Şerban cu Unchiul Vania, şi pînă la greu explicabila viziune a lui Mihai Măniuţiu din Othello şi prea iubita lui Desdemona, trecînd prin supliciul fizic la care m-a supus fixarea pe o perniţă de cîţiva centimetri, de catifea, nu zic nu, dar care m-a chircit, sufocat, asudat şi băgat gleznele-n gît vreo două ore şi ceva, la o coregrafie psihobsesivă (Strigăte şi şoapte) cu nucleu bergmanian (eu nevăzînd în viaţa mea un film de Bergman! – ştiu, ştiu, nu e vina dumneavoastră), aproape totul m-a agresat. Să vă mai spun că mai aveam bilete la un spectacol potenţial promiţător, duminică, 6 noiembrie, la care am renunţat în urma avertismentelor disperate ale unor prieteni confini esteticeşte, care n-au vrut să mă vadă abonat la 112...?!? Şi că, de la aceiaşi oameni în a căror părere cred de obicei, am auzit nemulţumiri şi despre Afrim-ul şi Bocsárdy-ul din festival, dar inclusiv despre Carnavalul lui Purcărete, cel atît de regretat de caragialomanul din mine?! În fine, nu pot omite strania senzaţie că, după o săptămînă de festival românesc, în care, cu o excepţie, am ales să văd numai spectacole în limba maghiară, am senzaţia că m-am întors... de la Budapesta!

Mă simt confuz şi golit. Şi mă grăbesc să subliniez că văzusem relativ de mult splendoarea (de neuitat) a cuplului Mariana Mihuţ – Marian Râlea din Plinta lui Pavel Sanaev, în tulburătoarea dramatizare a lui Yuri Kordonsky, derutant-captivantul Ivanov al lui Andrei Şerban şi inconfortabila Purificare a lui Petr Zelenka, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu.

Mă rog, eu nu judecăţi estetice aveam de făcut, ci doar o plîngere privind jalnicul context administrativ. Altfel, rămîn cu încîntarea produsă (minus reticenţa primei jumătăţi de oră) de Cehovul lui Andrei Şerban din Unchiul Vania (ataşant amestec de entuziasm şi depresie, de nebunie şi resemnare, de tezism autopersiflat şi damnare fără leac) cu savoarea, emoţia viscerală şi puritatea suferinţei celor două perechi de beţii consumate literalmente pe buza prăpastiei, chit că eram în pod sau pivniţă (Enikö Györgyjakab şi Hilda Péter, de-o parte, Zsolt Bogdán – o minune de actor! – şi András Hatházi, de cealaltă parte) şi cu valorizarea incredibil de ingenioasă a întregului spaţiu dindărătul cortinei de la Odeon (decor şi costume Carmencita Brojboiu). Morala Cehovului şerbanian – să rîzi de ceea ce plîngi (şi invers!) – coase, ce-i drept, o haină călduroasă în frigul ce ne-nconjoară.

Vorba e: ce te faci, Mache, rublă ştearsă, acum? Să se fi desfiinţat şi Gvardia Naţională? A cîta oară tradus (de noul teatru)? Şi Miţa unde e? Cu cine? Apă, apă...! 

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.

Foto: Costin Chesnoiu