Ianuarie 1952, la celălalt centenar Caragiale
„Astăzi, cînd imperialismul americano-englez se dedă la cele mai monstruoase aţîţări şi pregătiri în vederea unui război mondial, astăzi cînd acelaşi imperialism nu se sfieşte să comită cele mai monstruoase crime în Malaya, în Vietnam, azi cînd capitalismul îşi simte pămîntul fugindu-i de sub picioare, iar contradicţiile sale lăuntrice se ascut la maximum, masca sub care îşi ascundea chipul i se clatină tot mai tare şi tot mai clar ne apare faţa lui cea adevărată şi hîdă. Cum ar mai zîmbi Caragiale – cu zîmbetul lui caustic şi pătrunzător – dacă i-ar fi dat să audă emisiunile posturilor de radio din occident (...) Legăturile de filiaţie directă dintre eroii satirizaţi de Caragiale şi liota putredă întreţinută din fondurile de spionaj americane sînt evidente. Rică Venturiano, de pildă, (...) deplînge azi de la Vocea Americii biata ţărişoară...“
Acesta era tonul „exegezei“ caragialiene din volumul Studii şi conferinţe cu prilejul centenarului I.L. Caragiale, dat la cules la 28 noiembrie 1952, cu bun de tipar la 13 decembrie, tiraj 6.180, la 8,60 lei exemplarul. Fragmentul de mai sus provine din contribuţia Mariei Banuş. Despre „concursul binevoitor“ dat de „imperialismul occidental“ regimului burghezo-moşieresc (atenţie: asta în Scrisoarea pierdută) „care a jefuit ca-n codru de-a lungul deceniilor ţara şi poporul“ scrie şi Ion Vitner, în vreme ce pentru N. Popescu-Doreanu opera caragialiană nu fusese decît o armă în mîna „poporului român în lupta sa împotriva imperialiştilor americani şi englezi, provocatori de războaie (...) Oamenii muncii învaţă de la Caragiale să urască cu dezgust şi revoltă trecutul plin de mîrşăvie şi sînge“.
Peste douăzeci de semnături în acest volum care, citit astăzi, are un efect halucinant. Cinci academicieni, Sadoveanu, G. Călinescu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu, Gaál Gábor (din contribuţiile cărora afli cît a muncit Caragiale „pentru o pîine neîndestulătoare şi penibilă, fără siguranţa zilei de mîine“, că Pristanda este „incapabil de vreun ideal colectiv“ (!) din pricina „pauperizării“, că personajele se înscriu în categoriile „cretin, idiot şi imbecil odios“, pe scurt: „fauna acelui codru al Vlăsiei care a fost România burghezo-moşierească“), plus Tudor Vianu, Cezar Petrescu şi Perpessicius, nu fără Mihai Beniuc şi Zaharia Stancu, alături de Paul Cornea, Silvian Iosifescu şi Mihail Petroveanu, dar mai ales cu Mihai Novicov, Nicolae Moraru şi Traian Şelmaru.
Să sperăm că Paul Cornea, singurul supravieţuitor, ne va împărtăşi – în volumul memorialistic la care lucrează – atmosfera, meandrele liniei partidului de atunci, ca şi identitatea politrucilor care pieptănau, adnotau şi îmbogăţeau textele. Fără a presupune intruziunea acestora, oricui îi va fi imposibil să accepte că un om ca Paul Cornea va fi scris cu seninătate rînduri precum: „Atitudinea critică a lui Caragiale faţă de societatea burghezo-moşierească oglindeşte nemulţumirea maselor de milioane de dezmoşteniţi, protestul lor plin de mînie, încercările lor de a găsi un remediu situaţiei mizerabile şi fără de speranţă în care fuseseră aduse (...) În lagărul imperialist, specia Caţavencilor, ce-i drept a unei posterităţi sinistre şi abjecte pe lîngă care eroii lui Caragiale erau îngeri nevinovaţi, trăieşte, se îngraşă din sudoarea noroadelor năpăstuite şi trăncăneşte în discursuri tot atît de neroade şi demagogice. Faţă de aceste fiare cu chip de om, cu mult mai rele decît strămoşii lor din vremea cîrdăşiei burghezo-moşiereşti, dar înzestrate cu acelaşi mecanism sufletesc, opera lui Caragiale ne învaţă ura şi dispreţul“.
Spuneţi-mi că visez! – ştiu că asta vă vine să exclamaţi în faţa acestui mic dar grăitor eşantion a ceea se numea pe atunci „sfîntă mînie proletară“. Numai că, dacă recitiţi fie şi superficial cele cîteva fragmente de mai sus şi mai jos, veţi simţi numaidecît filtrul grilei aplicate de cenzura momentului.
Dacă I.L. Caragiale a excelat prin ceva, acest lucru a fost „puterea de demascare“, în special cînd atacă şovinismul românesc – subliniază Gaál Gábor. Factorul istoric decisiv care a permis dezvoltarea comicului caragialian a fost „răsturnarea socialistă de care vorbea Lenin“, urmată de „revoluţia culturală în ţara noastră“ (Traian Şelmaru). De ce se sinucide nenea Anghelache?!? Simplu: „pentru că regimul şi aparatul de stat, unde lucra ca o rotiţă, este un regim barbar, bazat pe dispreţul total faţă de sufletul omului, un regim care distruge omul“ (Mihail Novicov). Pentru Maria Banuş, Caţavencu era una cu Dean Acheson, cel care deplîngea faptul că „ţărişoarele de democraţie populară nu au şi ele faliţii lor, trumanii lor, FBI-urile lor, Ku Klux Klan-ul lor“. În toată „această faună odioasă şi ridicolă, noi recunoaştem – continua fosta poetă – încă de la primele chiţcăieli pe urmaşii direcţi ai moftangiilor, cu mofturile lor sinistre pe care poporul muncitor le-a îndurat atîta amar de vreme“.
Citind atari mostre de „evaluare estetică“, ajungi să te întrebi dacă ai într-adevăr de-a face cu admiratori sau inamici, că tot a fost Caragiale înscris, cu dreptate, nu doar în formula „cel mai sociabil scriitor român“ (Şerban Cioculescu), dar şi în verdictul „scriitorul nostru clasic cu cei mai numeroşi detractori şi cu cea mai contradictorie curbă a notorietăţii literare“ (Florin Manolescu).
„Ma se lesemo tóte aţeste“, vorba Dumnealui.
Cum stă Caragiale, scenic şi exegetic, după un veac de posteritate? Dacă asta am citat dinspre centenarul naşterii, 1952, ce vom rezuma la sfîrşitul lui 2012, după centenarul morţii?
E limpede că, între momentul Maiorescu-Gherea-Ibrăileanu-Mihail Dragomirescu, interbelicul (monumental) al triadei Cioculescu-Zarifopol-Pompiliu Constantinescu (plus cele două vîrfuri, Lovinescu şi Călinescu, surprinzător de rezervate faţă de esenţa şi vitalitatea comicului caragialian) şi explozia analitic-sintetic-comparatist-biografică a deceniilor ceauşiste (Ştefan Cazimir, M. Tomuş, V. Silvestru, B. Elvin, I. Constantinescu, Valeriu Cristea, Alexandru George, Al. Călinescu, Florin Manolescu, V. Fanache, Maria Vodă Căpuşan, Marin Bucur, M. Iorgulescu), interstiţiul deceniului stalinist, reprezentat de Silvian Iosifescu şi Vicu Mândra, nu a reprezentat decît o nefericită paranteză.
Mai important mi se pare să ne întrebăm în ce măsură eforturile analitice post-’89 – de la Ion Vartic, Ioana Pârvulescu, Marta Petreu, Bogdan Bădulescu, Gelu Negrea, Dorina Grăsoiu, Liviu Papadima, la Georgeta Ene, Dan Alex. Condeescu, C. Trandafir ş.a. – au îmbogăţit sau amendat moştenirea, venind în întîmpinarea noilor aşteptări ale receptării. Faţă de cele două noduri crucial-iradiante ale exegezei – Şerban Cioculescu şi Florin Manolescu –, ce tip aparte de energie va fi adus noul regim de libertate în lumea comentariilor caragialiene?
Iar scenic, lucrurile se prezintă mai simplu ori mai întortocheat? Ne vom răspunde joia viitoare. (Ce altă treabă avem?!)
Deocamdată, să luăm aminte la vorbele lui Mihail Petroveanu, în finalul volumului din care ne-am împărtăşit astăzi: „Constructorii socialismului au nevoie să respire un aer la fel de proaspăt în jurul lor ca şi elanul care le umple inima, mînîndu-i spre înfăptuiri măreţe (...) Sute de oameni ca Lefter, Anghelache şi Cănuţă pot să se dezvolte liber şi eficace numai într-o orînduire eliberată de îngenunchierea omului de către om“.
Cum le spuneau ei, mai rar cineva!
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.
