Amintiri cu blană, vînătoare şi somn
Nu ştiu cum vă umpleţi dumneavoastră minutele de dinaintea alunecării în somn, dar la mine devine cu amintiri din copilărie şi de pe munte. Aproape invariabil urcuşuri pe coame, dealuri, stînci, cutreier de păduri, fîneţe, peşteri, iazuri, fie vară, fie iarnă. Toate, alături de-o puzderie de detalii domestice din epoca preşcolară. Precizez: nu vorbesc de orele de insomnie, sau de adormirile panicate, adesea eşuate şi nervos reluate, care-ţi bubuie-n tîmple iritările, umilinţele şi neputinţele de peste zi. Nu. Ci de pufoasele retrageri în vizuină, fireştile strecurări în culcuşeală, cînd se-ngînă trezia cu însomnurarea, acea rotire de sine în simulacrul himeric al phoetus-ului fără griji care ai fost cîndva.
Uite-aşa mi-am dat seama ce dar – infim, dar curat – vă pot pune şi eu în faţa bradului de Crăciun, la această ultimă apariţie dilematică din 2011: amintirea cîinilor de vînătoare din copilăria mea. Habar n-am de ce-i revăd aşa des cu ochii sufletului şi nici nu am de gînd să-mi explic logic fenomenul.
Totul pleacă de la personajul fabulos al prunciei mele, bunicul din partea mamei, cunoscut la secţia forjă din uzinele „Autobuzul“ şi-n perimetrul Piaţa „Progresul“ (fostă Donescu) de pe Şoseaua Giurgiului – Bellu – Ferentari drept „Nea Costică (Cristea) Vînătorul“. Dunărean epicureu, temperament sangvin, micuţ dar focos, băutor atletic, impetuos cîntăreţ de romanţe şi tolbă nesecată de basme, ucenic de la 16 ani la „Lemetru“, împătimit de vînătoare şi recunoscut reparator de arme de colecţie (mai ales de puşti belgiene, inclusiv pentru Florian Dănălache!), Nea Costică al (sufletului) meu era şi un pasionat dresor de ogari. Cînd eu trăiam sedus, pe la cinci ani, prima dragoste canină (căţeluşa Tosca, un brac subţirel şi aproape eteric), legenda familiei se numea Pick, pointerul care-l salvase pe bunicu-meu de la moarte. „Într-o noapte de crivăţ cumplit, cu zăpada cît casa“, zicea povestea, vajnicul călărăşean a binevoit să adoarmă-n nămeţi, după vreun „nevinovat“ exces sorbitor la bufetul „Vişeu“ de pe Giurgiului (perpendicular pe strada care duce la Muzeul „George Bacovia“). Presimţind ceva, Pick a cerut să se ducă după el şi, neputînd să-şi tragă stăpînul spre casă, uriaşul s-a culcat de-a lungul acestuia, încălzindu-i trupul pînă dimineaţă. Iar asta nu e tot. Uitat fiind, altădată, la Fundulea, acelaşi Pick s-a întors acasă după o săptămînă, fără să ştie nimeni vreodată cum, epuizat dar vesel, dînd mare larmă la poartă. Fireşte că toţi ochii se scăldau în lacrimi la evocarea bătrînului pointer.
Urmaşul lui, aceeaşi rasă, a fost Billy. Cu el şi cu „căpăuca“ (termen sadovenian) Dolly, o setteriţă zglobie cît zece, aveam să trăiesc fiorii primelor vînători. Mai presus de toate, fascinaţia „aretului“, acele lungi secunde de tăcere încordată, fără suflare, cînd se presimte prada, iar nările ogarului freamătă superb. Capul tremurător al cîinelui, oprit brusc şi lipit de coapsa vînătorului, volbura cenzurată a sîngelui pe care i-o întrevezi sub piele, totul urmat de ţîşnirea către prepeliţa zburînd razant cu miriştea, focul de puşcă şi fuga la comanda „aport“ – iată un tablou menit să-ţi rămînă înrămat pe viaţă în ochii minţii.
Fiecare cadru are frumuseţea ritualică, regulile şi misterul lui, fie că se merge la raţe sau la becaţine, la iepuri, după vulpi sau mistreţi, la „răpitor“ sau după stăncuţe (ni se mai întîmpla), cu sau fără alaiul hăitaşilor. De mii de ori mi-am prefirat pe buza somnului liorpăitul fericit al cîinelui înotînd voiniceşte prin stuf după raţa sau gîsca sălbatică împuşcată, extazul fugii prin zăpada picurată de sîngele iepurelui, excitaţia ogarilor la vederea cartuşierei şi-a întregului harnaşament ce prevestea expediţia şi cîte alte detalii de sălbăticie virilă şi satisfacţie războinică. Sigur că toată lumea, în frunte cu bunicu-meu, a suferit teribil din pricina neînregimentării mele în breaslă. O singură dată – ultima dată – pe cînd aveam vreo 10-12 ani, mi-au pus arma la umăr, ţintind la nimereală un copac înţesat cu ciori, şi m-au obligat să apăs pe trăgaci. Am urlat de groază cînd au căzut moarte cîteva şi totul, absolut tot ce mi se păruse pînă atunci o sărbătoare princiară mi-a devenit monstruos. De atunci aveam să capăt, definitiv... patima pescuitului!
Mai bine de jumătate din micuţa noastră curte era dedicată coteţelor, iar pereţii erau plini de păsări împăiate, fazani, egrete, prigorii, un erete, un stîrc şerpar. Ritualicele cadouri de sărbători pentru şefii din fabrică, de pe la partid sau AGVPS tocmai în aşa ceva (împăiat) constau, başca iepuroiul, făzăniţa, sitarii sau, la mari ocazii, cîte-o blană somptuoasă de vulpoi. Apoi au apărut Gili, un brac sîrmos, năbădăios cît cuprinde, a cărui manie de a-şi ridica brusc botul pe sub fustele cucoanelor fireşte că-mi provoca delicii picante, dar şi Ţuţu, o corcitură pufoasă, pripăşită de pe maidanul de la „Autobuzul“, care făcea pereche – culmea – cu motanul Mişu.
Mişu, cel pe care ni l-au umflat hingherii de pe acoperişul magaziei, de-am umblat zile-ntregi cu bani şi sticle de ţuică pe la ecarisaj, ca să-l salvăm. Cînd l-am adus, în sfîrşit, acasă, a fost primit ca un venerabil general şi decorat cu pipote şi capete de crap. Mişu luase destul de greu locul motanului Faifuţică în sufletul familiei, faimos, acela, pentru inegalabilul talent de hoţ (de carne) şi escroc sentimental. Care Faifuţică detronase tîrziu de tot efigia celeilalte legende a familiei de după ogarul Pick, şi anume motanul Marcu, somnorosul gigant pe care l-a salvat maică-mea la bombardament. Scenă de film: toată lumea fugise-n adăpost, numai fetiţa de cinci, şase ani s-a dus cuminte să-şi ia în braţe motanul. Recunosc: pour une fois, nu sufăr prea mult că nu voi afla niciodată dacă era vorba de bombardamentul „ştiucilor“ germane, ori de prăpădul aliaţilor din primăvara lui 1944, fiindcă-n „ecumenica“ amintire a maică-mii ambele se intersectau în stranie armonie.
Ah, dar staţi aşa, că nu v-am spus de unchiu-meu, Vasile, mîna dreaptă a tatălui său, Nea Costică Vînătorul, tovarăşul tuturor partidelor sale de vînătoare, pescuit, băut şi iubit. Mai rar aşa bovarism americanofil, impregnat ireversibil de filmele cu John Wayne. Muncitor şi el, matriţer la Mociorniţa, unchiul Vasile adunase ani de-a rîndul bani, într-o cutie îngropată sub coteţul cîinilor, ca să se ducă-n teritoriile western-urilor, la Winnetou şi Old Shatterhand. Nu glumesc: la un moment dat, omul strînsese cît să-i ajungă de-un vapor pînă-n Long Island. Devora seria romanelor de 15 lei, cu submarinul Dox (oarecum 007-ul de azi), Wilkie Collins&Co, mă înghesuia cu Mihail, cîine de circ – marota lui – m-a otrăvit, pe cînd aveam vreo 13 ani, cu o ţigară (ca să mă dezveţe, cică!) după care mi-a dat în extaz să citesc viaţa lui Fouché, inoculîndu-mi pasiunea culiselor, a subteranelor cu şobolăneli prin care se coace dintotdeauna istoria.
Revin. Nu vă daţi seama ce uriaşă deosebire e să copilăreşti printre cîini de vînătoare, şi nu cu bişoni cu funduliţe, pekinezi arţăgoşi, canişi de canapea, tekeli posesivi ş.cl. De bună seamă că, îmbătrînind, am trecut la motani, infinit mai comozi. Însă acea legătură tainică, frisonantă, de totală fidelitate cavalerească, dintre ogari şi vînător ţine pur şi simplu de mistică. Mă opresc. Sînt convins că Eugen Negrici vă poate mărturisi esenţialul.
Acestea fiind zise, mă pot strecura în bîrlog pînă după revelion.
Sănătate şi voie bună! A se consuma cu moderaţiune!
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.
