Sub pecetea vocii
Asta da coincidenţă năucitoare! 17 iunie 2011. Dimineaţa, sorbind alene cafeaua pe canapea, cu ambele pisici torcîndu-mi cocoţate pe umeri, m-am delectat cu cele două sublime audiobook-uri mateine, în lectura lui Marcel Iureş, înregistrate recent la Humanitas: Remember şi Sub pecetea tainei. Pentru ca seara, la Teatrul de Comedie, să am parte, fă-ţi idee, ţaţo, de un Marcel Iureş demenţial, dureros de provocator turnat în Caţavencu de Alexandru Dabija, power play-ul Scrisorii pierdute. Aşa regal mai rar!
Mă-nnebunesc după mulţi actori, însă Marcel Iureş rămîne febleţea mea – la bărbaţi, precum Valeria Seciu – la doamne. Verşinin şi Chiriac! Richard III şi Caţavencu! Hamlet, Horaţio, Caligula şi Krapp. Iar acum, vocea de brocarturi diamantine a Conului Rache, trezitorul de taine cu ghimpi şi catifele, laolaltă cu cearcănele grele de păcat şi splendoare ale lui Aubrey de Verre!
Dar s-o iau agale.
Ca ins împovărat pe viaţă cu un defect de vorbire eviscerant, am venerat de cînd mă ştiu dicţia, vocea, timbrul actoricesc. Să poţi domina vocal un auditoriu, să subjugi cu vorba, să suplineşti prin rostire deficitul fizic şi vestimentar mi s-a părut întotdeauna ceva miraculos, de neatins. Am crescut în cultul radioului (televizor am avut abia la 15 ani), astfel încît ştiu ce va să zică prestanţa vocală, identitatea auditivă, pauzele de efect, acea minunare auditivă care te face să uiţi cine sînt (adică erau, în fişele de Cadre) Marcela Rusu, Irina Răchiţeanu-Şirianu, Dana Comnea, Lazăr Vrabie... La 10-15 ani, am trăit din plin fascinaţia teatrului radiofonic. M-am forjat sufleteşte cu emisiunea Noapte bună, copii, unde mă narcotizau vocile lui Octavian Cotescu şi Constantin Codrescu. Am crescut cu vocea Silviei Chicoş, mi-am lăsat îmbătat auzul de partiturile lui George Vraca, Niki Atanasiu, Beligan, Carmen Stănescu, Birlic, Giugaru, Calboreanu, Nineta Gusti, Clody Bertola, Sanda Toma, Liliana Tomescu, m-am lăsat îngenuncheat auditiv pe viaţă de Emil Botta, am suspinat la Eminescu auzindu-i pe Ovidiu Iuliu Moldovan, Caramitru, Leopoldina Bălănuţă, Cozorici (inclusiv Pittiş, într-o haioasă descopciere a Scrisorii III), mi-am umplut cu fervoare biblioteca mentală cu vocile lui George Constantin, Ştefan Iordache, Toma Caragiu, Victor Rebengiuc, Mircea Albulescu, Horaţiu Mălăele, Adela Mărculescu, Irina Petrescu, Oana Pellea, Repan, Ştefan Sileanu...
Pentru ca acum, sexagenar buimac, să-mi alint pavilionul cu audiobook-urile altor două voci superbe, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, însoţite în suita CD-urilor de la Humanitas de timbrul inconfundabil al unor C. Noica, Neagu Djuvara, Ana Blandiana, Patapievici, evident cu Beligan, Vali Seciu, Codrescu, Rebengiuc, Caramitru şi Iureş, alături de Marin Moraru, Marian Râlea, Marius Manole, Dragoş Bucur, Mircea Diaconu, Adrian Pintea, Gheorghe Visu, Gheorghe Motoi, Dorina Chiriac, Rodica Mandache, Claudiu Bleonţ...
Audiobook-urile: o bibliotecă de voci, nostalgii, jubilaţii şi melancolie. Iei teatrul cu tine pe plajă şi-n vîrf de munte, în livada de pruni şi meri de la ţară, în maşină către Păltiniş, Vama Veche, Balcic, Viena, Istanbul sau Toscana. Chiar: Ce şi unde-i merge mai bine şoferului? Pleşu citind Craii lui Mateiu de la Bucureşti la Sibiu? Rodica Mandache şi Dama cu camelii către Putna? Liiceanu cu Tinereţe fără bătrîneţe şi Noica înspre Orăştie? Rebengiuc şi Dostoievski pe drum către Sighet? Toate acestea sînt păstorite, la Humanitas, de Mihaela Coman: o patimă nesecată a scenei auditive şi ecranului mental, fiinţă ultradiscretă, cu stranie alunecare prin lume şi dăruindu-se total meseriei. Teribilă iubitoare de actori, ea a umplut deja o audio-bibliotecă redutabilă. Mihaela n-a uitat că am scris fermecat, acum cîţiva ani, în Evenimentul zilei, despre copleşitoarea rostire a Crailor mateini de către Andrei Pleşu, astfel încît m-a provocat acum cu continuarea.
Adevărată (re)căftănire a auzului! Faţă de autorii clasici, cu tăietura directă a frazării, retorică realistă şi cazuistică mimetică (mai ales cînd sînt dotaţi şi cu harul replicii), marii dantelari, digresivii aluzivi, cei ahotnici de stucatură, trafoare, surfilări, volute şi logii, adică romantici la simţire şi baroci la rostire – ca Mateiu Caragiale – au nevoie de voci care să se plieze parşiv pe text. Viril şi pufos totodată. Să te cuprindă tandru, comprehensiv, dar ultimativ şi fără scăpare. Voci alveolare, care să cadă pe text ca pleoapele de bufniţă. Exact aşa sună lectura lui Marcel Iureş: bărbăţie heraldică, salonard-magnetizantă, picurînd mister în retortele alchimiei evocative – în Remember – şi naraţiune ambiguă, şugubeţ-tăinuitoare, amestecînd melancolie şi sarcasm, ricanare, pitoresc paseist, hedonism şi cinism, în Sub pecetea tainei.
De cealaltă parte, cînd sare din Mateiu în I.L. Caragiale, Iureş umple scena într-un mod aparte. Adică nu pe orizontală, în falduri vocal-gestuale, precum Giugaru, Calboreanu, George Constantin sau Toma Caragiu, ci – precum Ştefan Iordache, Octavian Cotescu, Victor Rebengiuc şi Horaţiu Mălăele – strecurîndu-se, pe verticală. Lasă greul detaliilor în sarcina tăcerilor doldora de îmbieri, a învăluirilor molatic-persuasive, nu pe seama desfăşurărilor ample, demonstrative.
Mergeţi, vă rog, la Scrisoarea pierdută în viziunea lui Alexandru Dabija dacă nu neapărat pentru delirul exasperat de România, binişor adaptat pentru absurd, la un pas de coşmar, atunci pentru partitura extraordinară rezervată lui Marcel Iureş. Un Caţavencu vecin cu Finteşteanu în Tartuffe, dar care ajunge să-şi proiecteze josnicia, versatilitatea cinică şi golul lăuntric la nivel de emblemă naţională. În chip monstruos antologice, scena discursului electoral şi panarama crîncenei beţii finale rotesc sadic demonstraţia caragialiană dinspre blînda, fatala resemnare din „toţi ne iubim ţara, toţi sîntem români... mai mult sau mai puţin oneşti (Tipătescu rîde)“ către prăbuşirea fără scăpare în vidul duhnind a rachiu al pivniţei saprofite care a ajuns România.
Şi uite-aşa, graţie modulaţiilor din vocea fără pereche a lui Marcel Iureş te vindeci, prin Mateiu, de I.L. Caragiale. Realismul necruţător, „veterotestamentar“, al tatălui se îmbunează, trecînd în utopie, filtrat prin fantasmele fiului.
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.
