Cioran la Paris, între Germania şi Spania
„Ce căuta neamţu-n Bulgaria?!?“ – interogaţia crîncen contrariată, furios meduzată şi sincer stupefiată, a „bietului“ Pampon din seducătoarea scenă a desluşirii cu Crăcănel mi-a însoţit, cu ghiduşă fidelitate, tinereţea istorico-literară, apropo de cele două autoexilări care nu vor înceta niciodată să ne hărţuiască imaginaţia: stabilirea lui I.L. Caragiale la Berlin şi a lui Cioran la Paris. Două contre-emploi-uri provocatoare de insomnii gazetăreşti, cancanuri politice, interminabile dispute salonarde şi presupoziţii cu cearcăne paranoice. Pur şi simplu, totul ar fi trebuit să se petreacă viţăvercea: vodevilistul dîmboviţean în ţara lui Scribe, Courteline şi Labiche, iar turbulentul nietzscheano-dostoievskian în Germania lui Schopenhauer, Jünger şi Alfred Rosenberg.
De acord, trenul românesc a mers dintotdeauna pe linia germană, în dreapta, şi pe cea franceză, la stînga. A luat dintr-o parte monarhismul, naţionalismul, conservatismul, iar din cealaltă republicanismul, progresismul, stîngismul. Plus masoneria (cu xenofobia sau xenofilia) dinspre amîndouă. Oriîncotro te-ai uita la epoca lui Carol I, a junimismului şi a Brătienilor, a lui P.P. Carp, Mitiţă Sturdza şi Marghiloman, a lui Carada, Ferdinand, Tache Ionescu, Carol II, Maniu şi Argetoianu, în parlament, justiţie, presă, armată sau spionaj, în arhitectură, agricultură, transporturi, sistem bancar, sanitar sau electoral, în muzeografie, viticultură sau filatelie, în academism, hipism, universitate, aviaţie, gastronomie, astronomie, modă şi moravuri – totul evoluează francofil sau germanofil, cu mici intarsii, la o adică, de anglofilie, rusofilie şi italienism „de colecţie“. Rolul cultural al Peleşului, al dinastiei, mai cu seamă al reginei Elisabeta, apoi al reginei Maria, y compris Carol II, a fost unul incontestabil. Însă presiunea Ideii germane, cu oferta civilizatorie, beneficiile administrative şi disciplina imperială a regimului prusac nu au reuşit niciodată să estompeze fascinaţia francofilă a high life-ului valah. Inclusiv pe Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev, ca şi pe D.H. Lawrence, Papini şi Heidegger mai tîrziu, high life-ul nostru i-a citit cu precădere în franţuzeşte.
Şi totuşi: să-l vezi pe Caragiale, epicureul galo-histrionic, spumos forjat la şcoala „soitarilor“ nastratineşti şi-a vodevilului francez, ahotnic de boema cu merchez parizian, campat la senectute-n Berlin, după ce se arătase magnetizat de ştaiful habsburgic ardelenesc... apoi aşa ceva e de multă mirare!
La fel Cioran: un eu compus şi descompus la marea şcoală a romantismului german, coborît direct din Nietzsche, Schopenhauer, Spengler, Klages, lucrat de goticul germanic, Mitteleuropa şi hipnoza austriacă, un temperament sangvin-coleric invadat de pasionalitate hispanică, dar fixat domestic, pe viaţă, în vecinătatea Saint Germain-ului sartrian – ce oare să fie asta? Penitenţă masochistă? Vinovată antireverie compensatorie? Sigur, încă un paradox fermecător, încă o contradicţie ameţitoare, dar nicidecum un mister mai puţin.
Scris în 1941-’42, în plină ocupaţie hitleristă a Parisului, eseul Despre Franţa este perechea Schimbării la faţă a României. E lucru ştiut: Cioran mursecă neostoit exact ceea ce adoră, nimiceşte ceea ce venerează, expectorează ceea ce a înghiţit frenetic, hărţuieşte nemilos fiinţa care l-a plămădit şi limba întru care vrea să se exprime. Adoră eşecul, ruinele, prăbuşirile şi sfîşierea, rataţii, alcoolicii, nevropaţii şi nebunia devastatoare. De bună seamă că defilarea triumfătoare a cizmelor hitleriste în Paris va fi fost un spectacol delirant, deopotrivă orgasmic şi macerant pentru legionarul dezabuzat şi dezaxatul anarhist care era Cioran, pe malurile Senei, la cîţiva ani după asasinarea lui Codreanu şi cîteva luni după eşecul Rebeliunii.
Unde, cum şi cît mai era Franţa? Păgîna jubilaţie a motivului ubi sunt. Grandoarea s-a dus de mult, totul e decadenţă. Ei bine, exact acum, după ce va fi mizat isteroid pe „sfînta barbarie“ a Ideii teutone cuplată cu stalinismul biciuitor-înghiţitor de Europa, după elanurile despotice, antidemocraţie, antiparlamentarism şi provitalism totalitar, abia acum îşi începe Cioran lamentoul de „Iov sulfuros“ faţă de lumea lui Pascal şi Montaigne. Odată Franţa-n genunchi, muşcînd din ţărînă, fireşte că imnul imprecatoriu cioranian îşi expune ostentativ turgescenţele. Litanie blasfemiatorie şi blazare furibundă, Despre Franţa este un imn pieziş, un encomion devastator din stirpea iubiurii în care excela autorul Schimbării la faţă a României.
Astăzi, cînd un preşedinte american a stigmatizat deja (definitiv?) Franţa în formula „second hand power“ şi cînd urmărim eforturile disperate (cînd eroice, cînd ridicole sau înduioşătoare) ale diplomaţiei lui Mitterrand-Chirac-Sarkozy de a menţine Parisul pe linia de plutire germano-britanică, verdictele lui Cioran par să-şi fi pierdut vehemenţa. Şi totuşi, ele sună implacabil.
„Cultura formei“, o „parfumată şi săltăreaţă neseriozitate. Distincţia şi graţia superficialului e marea ei artă“. „Monologul sau meditaţia n-o definesc. Francezii s-au născut ca să vorbească şi s-au format ca să discute.“ „Catedralele şi Napoleon – tot ce se poate închipui mai nefrancez“ (primele ţîşnesc din spiritul germanic, celălalt e produsul Renaşterii italiene). Fiind un „popor îndestulat cu sine“, nombrilist, francezii nu cunosc dezrădăcinarea, nostalgia, „acea neputinţă de a se sălăşui, ce turbură pe slavi, pe germani, pe balcanici“, generînd Dor şi Sehnsucht. „Popor copleşit de şansă, capabil de plictiseală, dar nu de tristeţe, iubind, în credinţe, aproximaţia, avînd o istorie normală, fără goluri, fără ratări şi absenţe“... cum să rămînă nepedepsit, „osîndit“ fiind la „confortul uscăciunii intelectuale, la banalitate, la lipsa de risc“, pe scurt: cartezianism străin absurdului şi abisalităţii metafizice.
„În fond nu există o filozofie franceză, precum există una indiană, greacă sau germană. Franţa e ţara perfecţiunii strînse. Ea nu se poate înălţa la categoriile supraculturale: la sublim, la tragic, la imensul estetic. De aceea n-a dat şi nici n-ar fi putut da un Shakespeare, un Bach sau un Michelangelo. Faţă de aceştia, Pascal însuşi e un maestru de detalii, un cîrpaci subtil al fragmentului.“
Şi încă: „Francezii nu mai pot muri pentru nimic. Scepticismul cerebral a devenit organic. Lipsa de viitor e substanţa prezentului.“ „Pricep bine Franţa prin tot ceea ce-i putred în mine. Iar Germania, Rusia, Balcanul, prin prospeţimile moştenite de la un popor teluric.“ „Orice s-ar face, nimeni nu-i va hotărî pe francezi să aibă copii. Cînd un popor iubeşte viaţa, renunţă implicit la continuitatea lui. Rafinamentul sexual e moartea unei naţiuni.“
În sfîrşit: „Revoluţia de la 1789 a concentrat toate viciile poporului francez. Din individualism şi cultul libertăţii, pentru care altădată a sîngerat, în forma ei crepusculară n-a reţinut decît banul şi plăcerea (...) Epuizarea sufletească duce la mumificarea unei culturi. Toate veseliile galice nu vor împiedica Franţa să devie o mumie spirituală, cum n-au împiedicat oracolele pe greci şi zeii pe romani. Ursitoarele sînt mai necruţătoare cu popoarele decît cu indivizii.“
„Cioran spenglerizează cu subtilitate şi talent“, notează Constantin Zaharia în prefaţă, după ce ne reaminteşte că momentul ales era „cel mai potrivnic pentru a întreprinde analize de filozofia culturii“.
Şi totuşi: ce bună decolare pentru o regîndire a Europei, a statutului etnopsihologiei şi, în general, a „vieţii culturilor“!
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.
