Descîntece pentru un mort ferice
Miercuri 8 iunie, orele 18, restaurantul „Malagamba“, pe strada Sf. Dumitru (fostă Măndineşti, fostă Poştei), în coasta Teatrului de Comedie. Centrul Istoric al Bucureştilor: vipie, sudoare, limbă arsă, buze uscate, nesăţios căutătoare de-o bere. Şi totuşi lume, lume, consumaţie-n draci, daravelă, tămbălău, grupuri adolescentine umblînd forfota, englezi, francezi, italieni deambulînd aiuriţi, gesticulînd şi strigînd uimiţi de te-apuca ameţeala. „Criză teribilă“, mă-nţelegi.
Cine m-a putut sălta dinspre Bellu, zbîrlindu-mi liniştea arhivistică, să vorbesc taman în bairamul de-aici despre o carte? Vezi bine că Eugen Istodor, cu al său savuros Lipscani. Ghid turistic&de chefuri (Editura ART) naraţiune haioasă (în română, franceză, engleză), de ins parşiv, invariabil ambiguu, cu duglişe aparenţe miştocaro-miticeşti, dar cu fond serios, naturel simţitor, blindaj informativ şi utilitate cît cuprinde. Dotat generos cu acel pitoresc amestec, gen Pirgu – de sarcasm cu catifea, sentimentalism ghimpos, cinism galeş, subtilitate negustorească, dulce mitocănie, cruntă ironie şi încercănată complicitate, pe scurt: pupăciune şi înţepăciune – Eugen Istodor le-a dăruit efectiv o avere zecilor de mii de spectatori, adolescenţi sau cincagenari, de la Green Hours şi ACT, cei care umplu sălile de film de la Institutul Cultural Român şi Muzeul Ţăranului, pe care-i vezi la Stavropoleos, MNAR şi Muzeul Satului, care năvălesc în delir la Noaptea institutelor şi muzeelor, slujind cu aceeaşi efervescenţă hedonismul şi scepticismul, cultul Terasei şi-al Halbei, paseismul frenetic, kairos-ul epicureic şi fiţele orei. Dintr-odată, zona Lipscanilor, cu Gabrovenii, Şelarii, Blănarii, Băcanii, Gabrovenii, Zarafii ei, cu Pasajul Macca-Villacrosse, Uliţa franceză, Banca Naţională şi Strada Eugeniu Carada, cu Piaţa Sf. Anton, Căldărarii, Strada Doamnei, „Caru’cu bere“ şi toate cele pendinte – restaurante, cafenele, ceainării, biserici, teatre, magazine, inclusiv bordeluri mascate – se fac Nod, ţintă de plăceri, feerie şi pehlivănie, adevărate răscruci mentale cu drăcească stăruinţă îmbiate Străinului, spre a-şi pierde minţile cîteva ceasuri în „neantul valah“.
Ghidul lui Istodor oferă tot: de la preţul taxiurilor dinspre Otopeni către Sf. Gheorghe, pînă la detaliile de meniu, atmosferă, servire şi decont ale tuturor localurilor (în relatări şi cu verdicte de-o ironie zăpăcitoare), trecînd prin geografia şi istoricul locurilor, prin elemente de sistem arhitectural, bancar, alimentar, politic, vestimentar, comercial şi religios, cu etimologii, bibliografie de specialitate, mentalităţi, şucăr subiectiv, şopîrle veninoase, dar şi aport socio-legislativ de patrimoniu (v. secvenţele dedicate lui Teodor Frolu şi Gheorghe Leahu). Nu idealizează şi nu diabolizează. Ci relativizează cu tandreţe şi umor (nu degeaba apare Lucian Boia în preumblările matheine ale autorului, aşa cum avea să apară şi la lansarea cărţii, unde m-am suav cuplat cu Vintilă Mihăilescu, acompaniaţi fiind de un acordeonist şi un viorist graţie cărora m-am sufocat de emoţie evocînd-o pe Riţa, cea „cu ochii ca mura şi sîni ca de piatră... regină pe şatră“...).
Eugen Istodor trece, aşadar, de la „vieţaşii“ din puşcăria Rahova, la vieţuirea Lipscanilor, zonă moartă, dar vie. Sau vie, dar moartă, depinde cum alegi să vezi Lucrul. „De cauţi monumentalul clădirilor, orînduiala şi tihna altor locuri, greşeşti – scrie el. Multe dintre clădirile de după 1860 sînt încă în ruină. Străzile şi utilităţile se află într-un perpetuu şantier, tărăgănat obositor de Primărie. Aşa că bucură-te de ceea ce ai moştenit, căutînd satisfacţia de-o clipă, fericirea de-un pahar“. Cuminţenia bine resemnată, plezirismul năstruşnic acordă liniştea plăcut-cîrcotaşă a Ghidului. „Unde e interzisă circulaţia, acolo te trezeşti cu un Ferrari la gleznă. Pe unde mergi sigur pe piatra cubică, brusc calci în mocirla vreunei străzi nepavate. Unde te bucură restaurantele şi barurile, e greu să obţii o factură fiscală sau să plăteşti cu cardul.“ Şi tot aşa, sînt ciupiţi fără cruţare patronii baştani, prezenţa asupritoare a plasmelor, infecţia wc-urilor, toanele, ţîfna şi ghiolbănia chelnerilor, esenţa paradoxală, de Centru şi Mahala, a Lipscanilor, ca şi a Bucureştilor: „oraş al plăcerilor“, „oraş exotic“, „oraş al contrastelor“... „Micul Paris din ţara lu’ pizda mă-sii“, cum acru, dar perfect, rezumă Istodor.
Cine are chef de surfilări ghiduşe să compare traducerile cu textul românesc. Va nota numaidecît accentul sobru acordat (pe bună dreptate) celor dintîi, în defavoarea simpaticei miştocăreli a autorului. Rufele se spală în familie, ce naiba! Suculenta „tablă de materii“ de la p. 78 – „simigii, zăbunari, şalvaragii, işlicari, şelari, ceaprazari, cavafi, zarafi, căciulari, rachieri, boiangii, mindrigii, lampagii, jimblari, pitari“ ş.a.m.d. – nici nu s-a mai tradus. Logic. Sublimă exclusivitate! Conştient că umblu printr-un cimitir deghizat, din raţiuni negustoreşti, în carnaval, bîlci, talcioc şi feerie, am rămas totuşi stupefiat de elanurile juvenile opulent răspîndite-n peisaj. Copilărimea se bucură-n draci acolo, consumînd bovaric de doi lei, socializînd frenetic, în vreme ce umbrelele locantelor ascund jumătatea superioară a clădirilor jerpelite şi închelboşate, cu calcane în surpare, stucaturi ştirbe, ferestre dezghiocate, acoperişuri bortilite, cariatide ologite. Avem darul de-a ne minţi frumos, furîndu-ne spectaculos căciula.
Nu altceva aveam să simt sîmbătă 11 iunie la Cărtureşti-Verona, unde m-au dus fiica şi soţia (...hai, nene, să vizităm şi noi zona amenajată pentru Street Delivery...) şi unde parc-am intrat brusc în Oborul Moşilor de pe Cîmpul lui Eliad, într-o sublimă călcare-n picioare. Grădina Cărtureştilor – adevărat axix mundi gastrodandystic al intelighenţiei bucureştene – arăta mai ceva ca Iunion-ul bietului Titircă, ori ca terasa Oteteleşanu. Nu ziceţi c-am rămas la ceasul de fado (Vicente şi José da Câmara) oferit de ambasada Portugaliei şi Institutul Cultural Român, după care am rămas siderat la expoziţia de afişe publicitare a lui Florian Ciobanu, din incinta librăriei, tot de ICR sprijinită!? Nu-i de colea să pui liniştit mîna pe Românul lui C.A. Rosetti, pe Steaua Dunării, pe registre comerciale şi reclame de la 1850, toate aduse cu ludică efervescenţă de un june colecţionar care la 14 ani spăla geamurile anticariatelor, însufleţit de o arheofilie menită să-l tulbure peste poate pe sexagenarul care sînt.
Ah, uitasem: după excitaţiunea de la lansarea lui Istodor, copiii m-au dus la „Caru’ cu bere“, unde n-am mai călcat fix din 1975. Nenişorule, am zis c-am intrat direct în laboratoarele şi halele NASA, aşa mişcare năucitoare era acolo. Lasă şanţurile din drum, ţigănia încuibată-n subsoluri, părăginirea patrimoniului, umbra rufoasă a Penei Corcoduşa, sadica aşteptare a marelui cutremur gata să-i fericească pe dezvoltatori, alergia la tradiţie a multor arhitecţi şi decidenţi ai Primăriei, iute pofticioşi să bage buldozerul în stilul neoromânesc, visînd asasin la huidumele gen Dubai – adică însăşi esenţa dezmoştenită a Curţii Miracolelor! Vorba e că lumea petrece-n delir la căpătîiul mortului, domnule! Cum să nu-ţi aduci aminte că tocmai Valahia avea să valorifice mai abitir „tema ruinelor“ din poezia veacului 19?!?
Vechiul Bucureşti – un mort ferice.
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.
