Muncit de draci, lucrat de îngeri
Cînd bunul prieten care-mi este, de vreo patru decenii, Costion Nicolescu m-a întrebat dacă aş fi de acord să-i însoţesc la Muntele Athos, pe post de cronicar, pe cîţiva pictori din iubitul grup „Prolog“ – trei meşteri (Constantin Flondor, Horia Paştina, Mihai Sârbulescu) cu ucenicii lor (Andrei Rosetti, Sorin Scurtulescu, Nicolae Badiu, George Mircea, Cristian Diţoiu), împreună cu Mircea Oliv şi „în regia“ lui Ionuţ Totu – am acceptat numaidecît. Instinctiv. Inconştient. Ba chiar sinucigaş (mental şi sufleteşte) aş zice.
De ce? Nu ştiu. Ar fi trebuit să-mi pun în prealabil o seamă de întrebări. Dacă eu, un om dotat cu aşteptări, motivaţii şi condiţii ce ţin de „dimensiunea turistică a existenţei“, ştiu ce va să zică un pelerinaj la locuri sfinte. Dacă păcătoşenia mea de om neînchinat la icoane, păgînia mea panteistă cu intarsii mistice poate înţelege sfinţenia, tragica, labirintica, minunata istorie a locului, supunîndu-se cu naturaleţe duhului ortodoxiei athonite. Dacă – insubordonabil, incontrolabil, instabil, coleric şi imprevizibil cum sînt – ştiu, sau măcar bănuiesc, la ce mă înham: era vorba de aproape două săptămîni de hagialîc, într-un loc fabulos, dar cu legi tainice şi aspre, în chip flagrant ostil hedonismului care mă caracterizează. Bicisnicul meu epicureism ar fi trebuit să se intereseze cum şi cît călătorim, cît, cînd şi cum mîncăm, cum (şi cîţi!) vom dormi în aceeaşi cameră, cum arată wc-urile, dacă avem sau nu curent electric, în ce măsură avem (sau nu) acoperire pentru telefonia mobilă, care sînt obligaţiile netrebnicilor civili în sacru-cazonul context ş.a.m.d.
Adevărul e că rar se poate găsi un tip mai inadecvat la un loc, mai antinomic faţă de un şir de situaţii cu specific atît de marcat, mai inconfortabil pentru echipă, mai agasant pentru oficialităţi şi mai surprinzător pentru sine însuşi, decît am fost eu acolo. Musai să-mi fac mea culpa în public pentru disconfortul şi iritarea produse unora dintre cei prezenţi.
Pînă la 58 de ani, am intrat în biserică la vreo cinci nunţi şi tot atîtea botezuri. În total, cel mult 15 de ore de slujbă religioasă. Or, acum, am stat în biserică (mai mult în picioare, slujbele fiind, majoritatea, în greceşte!) cam 40 de ore numai în zece zile! M-am spovedit şi împărtăşit la şase ani (cînd, la Denii, m-am lovit cumplit cu scăfîrlia de colţul mesei şi am jurat că e pentru ultima oară cînd mă mai prind ai mei acolo), apoi la 23, înainte de nuntă, la Antim, în mai 1976, cînd am avut un dialog ameţitor cu părintele Sofian Boghiu – şi în sfîrşit acum, la schitul Prodromu, luat ca din oală, cu toţi dracii din mine, şi supus unei năprasnice limpeziri de sine cu anafură şi agheasmă. Turistic, din 1990 (cînd am ieşit prima oară din ţară) încoace, am fost un hiperalintat, fie oficial, fie particular, în hoteluri de trei, patru şi cinci stele, la Sibiu şi Budapesta, la Paris, Braşov, Lisabona şi Florenţa, la Viena, Cluj, Veneţia, Praga, Iaşi, Lille, Sinaia, Geneva, Belgrad, Zürich, Chişinău ş.a. cu halucinante mic-dejunuri suedeze care durau cîteodată şi două ore, cu papuci de catifea, frigidere bine garnisite, săli de baie ca-n gineceurile din Halima, sindrofii, chiolhanuri, degustări ş.cl.... pentru ca acuma să revin brutal, auster şi mizer, direct în constrîngerile stagiului militar din Bacăul verii lui 1977, în dormitorul comun (cu trei, şapte, paisprezece suflete), cu nopţi albe datorate celor zece mostre de sforăituri demonic-simfonice pe minut, cu două wc-uri la 20 de pîntece, cu numai două mese pe zi, la 8,30 şi la 18, durînd un sfert de ceas, cît predica, fără pic de carne (unica excepţie: o sardină de căciulă), cu şleauri de-o juma’ de metru pe drumuri de munte ameţitoare, cînd eşti buimăcit, storcoşit şi bulucit în camion ca un sac de cartofi, fără oglindă pentru bărbierit (după patru zile de neras, m-am ciumpăvit la perete: mă oglindeam pur şi simplu în zid, fericit că, în sfîrşit, am prins o chiuvetă liberă, numai cu apă rece, evident). Plus prima reluare din viaţă a closetului turcesc, după experienţa de la 11 ani, pe Şoseaua Viilor nr. 43!
Aş avea nevoie de harul demenţial al lui Andrei Pleşu, cînd îşi descrie robinsonada niponă a folosirii wc-ului ultrasofisticat, ca să pot descrie suita de uluiri, unduiri, umiliri şi poziţionări anale ca la şedinţele de tir, în urma cărora am ajuns să-mi împlinesc turceşte, într-o dimineaţă, biata nevoinţă matinală. Dacă grecii mai aveau nevoie de o răzbunare pe turcime, apoi îi asigur că perpetuarea întru penitenţă a respectivei maniere defecatorii face cît (anti)pledoariile a zece parlamente europene.
Muncit de dracii epicureismului, cum se face atunci că m-am întors mîndru şi senin, încercănat, dar împăcat? Se vede că, odată cu „cercările de către vrăjmaşul“, va fi ostenit întru îmblînzirea mea şi o anume lucrare îngerească. Ea va face, de bună seamă, obiectul unei cărţi care trag nădejde să apară spre sfîrşitul acestui an şi care va conţine, alături de jurnalul zburătăcirilor mele, mărturii ale pictorilor (meşteri şi ucenici), reproduceri, interviuri ş.a.
Ne-am început drumul către Aghion Oros (adică Sfîntul Munte: nimeni nu-i zice Athos!) vineri 29 aprilie, orele 19, şi am revenit în Bucureşti miercuri 11 mai, la 6 dimineaţa. Traseul: Ouranopolis-Daphni cu vaporul „Aghios Panteleimon“, Kaires (Careia) şi o noapte la mînăstirea Sf. Andrei, apoi vizite la Cutlumuş şi Kapsala, o noapte la mănăstirea Pantocrator, urmată de Karakalou şi patru nopţi la schiturile româneşti Lacu şi Prodromu, cu incursiuni la Marea Lavră, Iviron, Stavronikita şi – adevărat regal pour la bonne bouche – trei zile la mănăstirea Vatoped, urmate de alte două la Thessaloniki, pentru muzee, unde ghid ne-a fost Ioana Mircea, fiica lui Oliv, făptură de-o efervescenţă artistică greu comparabilă.
De-a lungul drumului, ca răsplată a Creaţiei pentru ostenelile din bisericile Creatorului, ne-am umplut de frumuseţile unei naturi pur şi simplu dumnezeieşti. Nu ştiam că Athosul are faima de-a fi „grădina Maicii Domnului“. Ei bine, totul parcă este anume crescut edenic, de la ameţitorul mariaj de munte şi mare, cu păduri de chiparoşi peste litoraluri de-nceput de lume, peşteri, culmi, cîmpuri de maci de-un roşu orbitor, cu irişi cît crizantemele, cu şerpi traversînd leneş potecile, broaşte ţestoase de-o seculară nepăsare şi ţipete nocturne de şacali, totul înecat divin în simfoniile ciripitului de rîndunele. Din copilărie n-am mai auzit şi văzut, ca aici, forfota nebună, îmbătătoare, a rîndunicilor. La Prodromu aveau şi cîte trei, patru cuiburi suprapuse, ba încă şi pe culoarele interioare dintre chilii zburătăceau de la intrare la ieşire, într-o veselire halucinantă. Să fii martor, într-o înfrigurată singurătate, al acelei jumătăţi de ceas dinainte de răsăritul soarelui, cînd toată suflarea micuţelor aripate îşi înalţă imnul de laudă către noua dimineaţă hărăzită de Dumnezeu, urmărind uriaşele fuioare de ceaţă valsînd au ralenti printre culmi – e ceva de nepovestit. Simţi efectiv cum îţi îngenunchează văzul şi auzul.
Despre oamenii care ni s-au dăruit acolo ca nişte faguri de miere o să încerc o umilă poveste săptămîna viitoare.
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.
