Cu alți ochi spre interbelic
O spun iarăşi, că nu strică: nu am înţeles niciodată mania (i.e. nebunia) noastră de a ne judeca maniheist, dinspre prezent, trecutul. Pretutindeni ori-ori, mai niciodată şi-şi. Numai disjuncţia (dezbinarea, destrămarea, desfigurarea) ne satisface apetitul sadomasochist. Conjuncţia (coagularea, armonizarea contrariilor) ni se pare dovada impardonabilă a spiritului căldicel, împăciuitorist. De ce oare eram obligaţi la şcoală să optăm invariabil pentru Gherea în defavoarea lui Maiorescu, deşi e limpede că numai simbioza perspectivelor oferă soluţia justă şi eficientă? De ce-o fi sfredelit atît amar de vreme în conştiinţa noastră lirică dilema Eminescu sau Macedonski, urmînd celei dintre Alecsandri şi Eminescu, înainte de „dilema“ Arghezi sau Blaga, în loc să-i fixăm fiecăruia cuvenitul loc în strană? La ce bun, student fiind şi debutînd în critica literară, să trebuiască să aleg de partea cui sînt, a lui G. Călinescu sau E. Lovinescu? Iar ca să publici, era cruntă nevoie să optezi, ca puşcăriaşul, pe viaţă: Luceafărul sau România literară! Marin Preda sau Eugen Barbu!
Stupida, păguboasa patimă a ştampilării. Cultul monovalenţei. Obsesia ţarcului, alergia la insubordonare şi varietate, groaza mediocrităţii (şi a oficialităţii) faţă de personalitatea alchimică, senin însumatoare de polarităţi. Boală veche. La fel fusese-n vremea boierimii degrab’ tăietoare de capete, potrivit facţiunilor turcofile sau rusofile, apoi a burgheziei germanofile sau francofile, întru pacostea comună şi folosul alogeniei hrăpăreţe. Ca şi la instaurarea monarhiei, în vremea carlismului, legionarismului, antonescianismului ş.a.m.d. Totul, cu o istoriografie mai mereu pigmentată partizan, de la Xenopol şi Iorga la Florin Constantiniu, de la Hasdeu şi C. Giurescu la Gheorghe Buzatu, astfel încît cititorul cuminte se uită dezorientat-disperat după cîte-un Keith Hitchins, Arnim Heinen & Co, pentru a fi sigur că înghite o istorie bine cumpănită.
Baremi analiza epocii interbelice, interval straşnic împărţit între cele două mari ispite totalitare, a semănat (şi seamănă) adesea cu luptele din Ţiganiada, cu pruncii vii pe post de măciuci: dă-i cu D. Gusti în Nae Ionescu, dă-i cu Giurescu în Iorga, cu Sebastian în Eliade, cu Motru şi Stăniloae în Blaga. Cît despre generaţia ’27, de energiile căreia s-a temut întreg spectrul politic, ea a fost cînd persiflată („puţoism“, „mucoşi“, trăirişti gidiano-papinieni), cînd diabolizată („năism“, extremism, legionarism), oricum, numai cît mai iute ţintuită-n formule otrăvite. Or, evantaiul generaţiei ’27 a fost mult mai generos răsfirat, fie şi doar rămas în latenţe sau în eşecuri, decît le-ar conveni marxizanţilor de serviciu. Preluînd senin tactica Securităţii de a lipi pe dosarul fiecărui oponent verdictul „legionar“, indiferent dacă era vorba de liberali, ţărănişti, social-democraţi şi chiar comunişti neconvenabili, aceştia au ţinut decenii de-a rîndul în captivitate strălucitoarea diversitate intelectual-artistică a generaţiei „lui Eliade“, pe motiv de crimă ideologică. Lăsînd-o să putrezească drăceşte în miasme de pucioasă, orice actuală încercare de desferecare şi exfoliere va trezi nu doar suspiciune şi procese de intenţie, dar va declanşa şarjele de artilerie ale mercenarilor corectitudinii politice, menite să stopeze din start orice încercare de analiză obiectivă.
Ştiu că am mai ţinut pledoaria asta în zeci de contexte, din 1990 încoace, cînd am prefaţat volumul lui Cioran Revelaţiile durerii şi probozeam „maniheita“ în rubrica din Luceafărul, dar mai cu seamă de la articolul „Jocul deviaţiei cu simetriile“, tipărit în iulie 1991 în suplimentul LA&I al Cotidianului şi reluat în secţiunea „La şcoala generaţiei ’27“ din volumul Îndreptări de stînga. Fac atîtea piruete pedant-autoreferenţiale nu din vanitoasă cochetărie, ci numai ca să mi se înţeleagă cît mai bine încîntarea cu care am citit articolul lui Paul Cernat din cadrul grupajului „Un altfel de interbelic“ publicat în nr. 330, din 18-24 august 2011, al Observatorului cultural.
Condamnă şi el „maniheismul ideologic transmis principalelor conflicte intelectuale din ultimele decenii“. O „paradigmă de gîndire vede în interbelicul autohton o Vîrstă de Aur a libertăţii şi demnităţii pierdute“. Cealaltă, „radical-demitizantă“, vede în generaţia ’27 „un prolegionarism majoritar şi tendinţe bolşevice minoritare“.
Prima concluzie – „ambele imagini îşi au justificarea lor“ – e la fel de justă ca următoarea: modelul D. Gusti a fost „cea mai consistentă alternativă universitară la modelul Nae Ionescu“. De aici poate începe o analiză serioasă a reţelei de fenomene teoretic antinomice, practic complementare, cu scindări şi cartelări la fel de surprinzătoare, ce caracterizează evoluţia (involuţia) tinerei generaţii în deceniile interbelice. Iar Paul Cernat, pe două coloane din patru, face un inventar convingător pentru ce va să zică mulţimea deviaţiilor într-un cuprins deliberat – şi vinovat – acuzat de monomanie extremistă. În chiar cuprinsul şcolii gustiene şi al echipelor regale de sociologie, cele două paradigme au conlucrat din plin, cel puţin pînă la radicalizarea din 1936-’37, Mircea Vulcănescu nefiind nicidecum singurul care a „stabilit punţi între cele două personalităţi divergente“ (D. Gusti şi Nae Ionescu) – cum notează Paul Cernat.
Îmi place să cred că articolul de acum („Tertium datur: zona moderată a unei generaţii «extremiste»“) va constitui sumarul viitoarei sinteze semnate de Paul Cernat, vrednică pereche a cărţii despre avangardismul românesc. E cît se poate de clar că avem nevoie, în regim de urgenţă, de-o asemenea privire comprehensivă.
Niscai urme ale „maniheismului ideologic“ de care vorbea Paul Cernat avem chiar alături de textul acestuia, în articolul semnat de Zoltán Rostás, dar căruia mă grăbesc să-i acord circumstanţe atenuante, Rostás fiind cu adevărat atletul, campionul Şcolii gustiene, omul care a făcut enorm pentru resuscitarea acesteia în ultimele decenii. Practic, a avut exact rolul deţinut, pentru cealaltă „paradigmă de gîndire“, de Marin Diaconu şi Dora Mezdrea. Trei nume care merită din plin gratitudinea eseiştilor noştri. De bună seamă că Zoltán Rostás nu are cum să-şi reprime partizanatul gustian. Cum să spun? E ca şi cum ne-am aştepta ca Mircea Handoca să-l felicite pe Belu Silber cînd acesta-l taxa de agent al Siguranţei pe Mircea Eliade!
Totuşi, unul dintre verdictele sale sună strident, nu are acoperire, dacă nu cumva sună direct a enormitate. În tot cazul, reclamă o revenire serios şi larg argumentată. Iată-l: „noua reabilitare postdecembristă a interbelicului a avut două urmări certe: a derutat prezentul (prin modele inadecvate) şi a falsificat trecutul (prin selectarea simplistă şi tendenţioasă a faptelor)“. Eu cred, cu totul împotrivă, că abia reabilitarea cu pricina (alături de resuscitarea epocii lui Carol I) va fi conştientizat prezentul, începînd atît de necesara limpezire a trecutului.
Fapt e că... putem discuta. Ceea ce este foarte bine.
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.
