Ion D. Sîrbu: un ghem de contrarii într-un dosar cît viaţa

„Sînt un iudeo-creştin de cultură greco-latină cu familie germano-franceză, doar cu limba de predare român ortodox (...) Posed o ignoranţă multilateral neliniştită, o prostie îngerească, o limpiditate stoică şi o ambiţie de măgar ce se crede Apuleius (...) Sînt un simplu cărturar martor al unei felii tragice de istorie: am fost proletar, am făcut trei ani războiul, m-am ridicat pînă la doctorat şi o conferinţă universitară şi am coborît în bolgiile iadului pe care le numesc: puşcărie, mină, teatru, Craiova (...) Trăiesc ca un marginal marginalizat, nu mai ştiu precis ce gînduri şi intenţii a avut bunul Dumnezeu oferindu-mi viaţa ce am avut-o. La ora asta îmi dau seama că nu trăiesc la capătul Europei, ci la sfîrşitul ei, nu sînt un atlet al lucidităţii, ci un ratat al ei (...) Nu ştiu cine sînt, în ce cred, pentru cine scriu, nu mai ştiu ce religie, etnie, cetăţenie am. Nu ştiu dacă mai am prieteni, duşmani, dacă mai am un trecut. Am crezut multă vreme că posed o platoşă filozofică solidă care mă apără de gerul totalitar şi de ploile musonice ale prostiei. M-am înşelat: încep să nu văd clar, să am nevoie de cîrje ca să stau drept...“

În faţa unei aşa tulburătoare confesiuni, ai zice că ai deja imaginea perfectă a conştiinţei literare în comunism! Acesta era (este) fabulosul, hachiţosul, bizarul, scrîşnitorul, spectaculosul histrion mizantrop, înnebunitorul Securităţii craiovene şi supărătorul pentru toată lumea Ion D. Sîrbu (1919-17 decembrie 1989!). Personaj derutant ca un mixaj de plăci tectonice, de-o cruntă inegalitate cu sine, greu inseriabil, asiduu provocator şi, de aceea, ins copleşitor pentru istoria noastră literară. 

Departe de-a fi fost după merit digerat de critică, evitat sau ignorat de lumea mediatică şi, în consecinţă, stupefiant de străin opiniei publice – cu toate că a constituit deja subiectul a două solide monografii (Antonio Patraş, Daniel Cristea-Enache) – Ion D. Sîrbu este autorul celui mai redutabil roman de sertar al ceauşismului (Adio, Europa!, meschin ecranizat, din păcate), un substanţial prozator-punte (Şoarecele B) între blagiana Luntre a lui Caron şi Sertarul cu aplauze al Anei Blandiana, dar mai ales un excepţional diarist, cu un spectacol de personalitate epistolară numaidecît raliabilă seriei Kogălniceanu-Alecsandri-Ion Ghica-Odobescu-Caragiale (I.L. şi Mateiu). Indubitabil, Ion D. Sîrbu are, precum Caragiale ori Kogălniceanu, geniul corespondenţei ca artă literară. 

„Bufonul Gary“ era  conferenţiar universitar la 28 şi vagonetar la 44 de ani, în minele din Petrila. Om de dreapta, ca temelie genetică, aristocrat mental şi plebeian sufleteşte, temperamental anarhist, dar finalmente elitist, cosmopolit şi imperial la fire, însă aprig „condei de stînga“, cum singur se recunoaşte, Ion D. Sîrbu a fost un scriitor contorsionat al socialismului, cu multiple plăţi în domeniu, de la varii compromisuri propagandistice la evazionismul metaforic, parabola satirică şi revoltele exasperate, cu nobilă, ludică resemnare lăsate posterităţii. Dramaturg îndatorat deopotrivă, ei da, mitologismului blagian şi proletcultismului, cerchist sibian de primă oră, vărsat apoi la Securitate, cînd nonşalant, cînd ferm „pedagogic“, de Ştefan Aug. Doinaş, Ion Negoiţescu, Nicolae Balotă & co. Adorîndu-şi tatăl şi pe Lucian Blaga, aparent supus ideologic, dar în esenţă noninseriabil, fire indigestă oricărei oficialităţi, croit dintr-o textură aspră, de pănură agresivă, Ion D. Sîrbu pare că a fost menit anume să „stea în gît“ tuturor: prietenilor de tinereţe, rudelor, tovarăşilor de drum, partidului, breslei scriitoriceşti, lumii teatrale... Dar mai ales Securităţii. 

Arestat în 1957, condamnat la un an, la trei, la şapte, cu „sprijinul“ lui Nicolschi şi interogatoriile căpitanului Tudor Vornicu (viitoarea vedetă din dezgheţul ceauşist al televiziunii române; „calm, dozîndu-şi hipnotic vorbele şi privirea, mi-a explicat că, dacă nu renunţ la încăpăţînarea mea, organele vor fi nevoite să-mi rupă şira spinării“), trecut pe la Jilava, Gherla, Salcia, Giurgeni, pentru a fi numit în 1964 secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova, Ion D. Sîrbu va deveni „Ursu“, „Suru“ ş.a. pe copertele DUI ale Securităţii, o instituţie care l-a hărţuit în fel şi chip pînă la moarte, dar pe care, ce-i drept, a scos-o şi el din minţi şi din sărite. Urmărit constant, ca ins nărăvaş, fermecător de coagulant şi, deci, potenţial focar de nesupunere, iniţiative riscante şi răzmeriţă, e cînd şicanat, flatat sau ameninţat, cînd lăsat să publice, fie frăgezit cu promisiuni, fie insularizat şi împînzit de turnători, ba momit cu paşaport, viză şi plecare-n RFG (de unde „m-am întors, ca să mor cu regimul de gît“), ba şantajat întru „influenţare pozitivă“ şi colaborare. Degeaba, în ciuda tuturor mişcărilor de menuet şi-a aparenţelor de îmblînzire, omul prea era incontrolabil, prea slobod la gură, insurgent, amfitrionic şi contaminant, pe scurt: „nebun de legat“, în limbajul urmăritorilor, pentru a se cuminţi şi înregimenta vreodată. Din 1957 pînă în 1989, dosarele lui conţin aproape şaizeci de ofiţeri, de la Nicolschi, Enoiu, Pleşiţă, Sprâncenatu, Brestoiu şi Gheorghe Marin, la Victor Achim, Ilie Merce şi Olimpian Ungherea, cu o armată întreagă de turnători, în care cel cît de cît familiarizat cu epoca şi contextele de atunci poate recunoaşte lesne dramaturgi, regizori, gazetari (de la revista Ramuri), directori de teatre, poeţi activişti, nume actuale din SRI, SIE ş.a. Episodul Richard Eyre din 1973 şi grevele minereşti din Valea Jiului 1977 presupun încă niscai cercetări minuţioase...

Toate meandrele acestei existenţe ca urmărire informativă sînt prezentate şi analizate cu sagacitate şi, totodată, sensibilitate, cu forţă de sinteză, plăcere a nuanţelor şi precizie a detaliilor, de Clara Mareş, 35 de ani, cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, autoarea Dicţionarului penitenciarelor din România comunistă, 1945-1967, a dicţionarului Membrilor CC al PCR şi editor al volumului Nicu Steinhardt în arhivele Securităţii. Cartea sa, Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii, editată recent la Curtea Veche, a constituit subiectul unei dezbateri la Institutul Cultural Român, marţi 31 ianuarie crt., unde am participat alături de autoare, de Daniel Cristea-Enache, Angelo Mitchievici şi Ion Barbu (cel care, între alte isprăvi ale artistului care este, s-a însărcinat cu soarta postumă a lui Gary Sîrbu în amarnicul peisaj al Petrilei natale).

Ştiţi care ar fi cea mai frumoasă răzbunare a lui Gary Sîrbu în posteritate? Nu să-i fie neapărat dezvăluiţi turnătorii (deşi...), ci să fie editat cuprinzător, citit cu empatie, înţeles, cauţionat, iertat pe alocuri, admirat, recuperat şi revalorizat. Omul care, în plin ceauşism, nutrea nostalgia puşcăriei („cea mai fericită perioadă a vieţii mele... Adevărul e că cei mai frumoşi ani ai vieţii mele i-am trăit în puşcărie. Cei mai nobili prieteni, cea mai mare luciditate aveam acolo...“), are dreptul să-şi reclame o posteritate pe măsură. Or, Clara Mareş ne-a anunţat că-n 2012 Eugen Simion are de gînd să-l includă pe Gary Sîrbu în seria „Pleiadelor“ sale academice.

Dacă-i aşa, atunci, chiar dacă nu porţi pălărie, tot îţi vine să exclami chapeau bas... 

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.