Unde m-am văzut şi nu m-am crezut
Niciodată nu am ezitat atît faţă de prezenţa la o sindrofie oficială. Nici măcar cînd m-am dus la Cotroceni, să-l văd pe Mircea Cărtărescu decorat de preşedintele Băsescu. Cred că, acum, voi fi smuls mental vreo sută de petale, tot rumegînd stînjenit dilema „să mă duc? să nu mă duc?“. Fiind, bineînţeles, onorat de invitaţie, ba încă presupunîndu-se că ar fi trebuit să mă simt oarecum unul „de-al casei“, îndoielile persistau.
Vorbesc de „Gala Mediafax 20 de ani“, vineri 24 februarie crt., Hotel Radisson. (Of, că tare detest să mă pun „la ţol festiv“, cum se zicea-n juneţea mea.) Chiar dacă au trecut 12 ani de cînd am fost adoptat, cît de cît, în familia PRO TV, petrecînd două ceasuri săptămînal „în Pache“, avînd mereu noroc de specialişti minunaţi şi-o atmosferă de tandru-eficientă jovialitate, niciodată nu am ajuns să simt că fac efectiv parte din echipă. Nu există nici o vinovăţie pentru asta, nici la ei şi nici la mine. Zdrobitoarea mea antitelegenie logopată, plus faptul că, pur şi simplu, veneam dintr-o lume de nişă, poticnindu-mă pe ecran taman la 47 de ani, nu puteau nicidecum să faciliteze osmoza. Oricum am răsuci lucrurile, am rămas o raţă între lebede, ceea ce nu mă contrariază deloc, dar m-a stînjenit irepresibil oricînd am fost invitat la petrecerile aniversare ale PRO-ului.
O singură dată m-am simţit „în element“: în 2005, la Buftea, la zece ani de la explozia lui „te uiţi şi cîştigi“ în viaţa românească. Atunci am împărţit, dus-întors, aceeaşi maşină – ca doi „colaboratori externi“ – cu „dom’ profesor“ Silviu Brucan, cum îi spunea, cu pişicher (însă real) respect, Lucian Mîndruţă. Am avut atunci un dialog (care ar trebui povestit cîndva) la fel de halucinant precum cel purtat cu ÎPS Antonie Plămădeală, în mai 1991, la Sîmbăta...
Pe de altă parte, debuşînd gazetăreşte în postceauşism la Cotidianul lui Ion-John-Iancu Raţiu, m-am deprins să colez Mediafax-ul cu însăşi ideea de profesionalism şi perfectă eficacitate, cu informare deplină şi imparţială, acoperire obiectivă, implicare totală, surse multiple şi demonstraţie verificabilă. Totul, la minut. Dacă m-am dus în cele din urmă la Gala Mediafax, în ciuda inadecvării în peisaj, pe care mi-o presupuneam, a fost cu gîndul la primii mei ani de Cotidianul (1991-’96) şi mai puţin legat de ulterioara legătură adulterină cu PRO TV-ul. (O legătură graţie căreia am trecut de la fidelitatea de castă – cînd scriam aproape exclusiv pentru autorii comentaţi, prietenii şi... inamicii lor – la ideea de public). Cineva, o doamnă, a spus un adevăr uriaş la Gala din 24 februarie: odată ajunse în redacţii, ştirile Mediafax nu mai sînt, încă de mult, verificate de nimeni. Sînt, din start, considerate credibile şi răspîndite ca atare. Semn de brand intangibil, dar şi de maximă responsabilitate. Să vă mai spun ce fericit a fost paseistul din mine cînd, la Gală, se tot vorbea de veşti, şi nu de ştiri sau informaţii?
Legătura PRO TV-ului cu „American dream“ a fost exemplificată o dată mai mult, cu ghiduşă nostalgie. Mediafax-ul s-a născut dintr-o furie a lui Adrian Sîrbu, aflat în 1990 la cîrma informaţiilor în Guvernul Roman, cum că nu ştiu care ziar relatase distorsionat o chestie. Sîrbu – reacţie tipică! – şi-a luat cîţiva oameni, a găsit o cameră, cîteva mese şi un fax şi a născut Agenţia. Punct. Iar demonstraţia de forţă din acest 24 februarie a fost una desăvîrşită, amuţitoare. Cînd au mai fost de întîlnit, la fel de zîmbitori, în aceeaşi sală Ion Iliescu şi Emil Constantinescu (mare păcat absenţa lui Traian Băsescu, premiat laolaltă cu ceilalţi doi! Prezenţa lui ar fi fost de un şic nebun, demonstrînd nonşalant nepăsarea suverană a sultanului, seducătoare pentru admiratori, dezarmantă pentru inamici), Mugur Isărescu, Angela Gheorghiu, Elena Udrea şi Ion Ţiriac, Petre Roman, Mircea Geoană şi Marin Moraru, Sorin Oprescu, Adriean Videanu şi Toader Paleologu, Răsvan Popescu, Viorel Hrebenciuc şi Sulfina Barbu, Eugen Simion, Ionel Haiduc, Gică Hagi şi Adrian Vasilescu, ambasadori, bancheri, preşedinţi de fundaţii, ONG-uri, trusturi media, avocaţiale, antreprenoriale, sportive, juridice, meseriaş-oculte ş.a.m.d.
Printre toţi m-am pierdut, am strîns mîini în neştire, cu sfielnică vanitate, am surîs complice, ne-am dat coate amiabil ori ne-am întors cuminte spatele. Am bîrfit apăsat, aşa cum se cade-n Valahia cîrşelnică, infinit cîrcotaşă, ideea organizatorilor cu cravata roşie (pionieratul Mediafax, cuplat mental, de unii, cu portocaliul „şoimilor patriei“, iar de alţii cu nostalgia cravatei cu inel), legată volens-nolens de gîtul tuturor, pînă am căzut de acord că, într-un fel sau altul, fiecare dintre cei prezenţi va fi fost filoxerat în viaţă, mai mult sau mai puţin, de (ne)vinovatul simbol.
Premiile Mediafax 20 le-au luat cei trei preşedinţi care ne-au marcat tranziţia, cu sau fără mineriade, kaghebisme, americanisme, axe, para-taxe şi alte alea (Iliescu, Constantinescu, Băsescu), apoi Angela Gheorghiu şi Gheorghe Hagi, Mugur Isărescu, Ion Ţiriac, Dan Şucu şi Cristian Tudor Popescu, alături de părintele Nicolae Tănase („Pro Vita“, Valea Plopului, jud. Prahova) şi înduioşătoarea copilărime păstorită de domnia sa.
Faze haioase, din mers. Sorin Oprescu complimentat cum că arată fain. „Păi la cîţi morcovi îmi înfig ăştia toată ziua, te cred şi io că sînt energizat“, a exclamat primăria sa. Replica lui Adriean Videanu a picat la fix: „Nu morcovii contează, cît aranjamentul frunzuliţelor“ – rîsete intense – eu fiind, în acel moment, lipit dialogal de Toader Paleologu, potenţial candidat la Primăria Bucurescilor.
Nu vă imaginaţi ce l-am tuflit pe minunatul Marin Moraru evocîndu-i delicioasa scenă din Operaţiunea Monstrul cu adormirea boss-ului jupiterian pe fundalul hipnotizat auditiv de povestea „bicicletei galbene a doamnei Izbăşescu“. Din oftarea lui exasperată mi-am înţeles gafa: cînd ai jucat aşa de trăznitor cu Dinică în Godot, a fi evocat ca partener de sforăituri cu Caragiu, ori ca Guliţă cu Draga Olteanu-Chiriţa, asta devine curat asasinat la blazon. Meştere, s-avem iertare, însă domnia voastră şi cînd pune mîna pe-o scobitoare face spectacol de neuitat. Nu vă mai ierarhizaţi apariţiile! Cînd eşti Marin Moraru, fiecare gest, fiecare suflare, grimasă, pas, tăcere, încruntare... devin teatru copleşitor.
Scenă tare, de şocantă empatie, cu Eugen Simion! Să vezi şi să nu crezi! Dacă tot ne-am încrucişat (mă pitisem sfielnic într-un colţ, la trataţia de după, împreună cu Stelian Ţurlea, bunul meu prieten şi mare aliat protevistic), încai să-l întreb casant pe urmaşul lui Mitiţă Sturdza de ce nu găsesc în librării, la trei săptămîni de la apariţie, noua ediţie Caragiale, cinci volume în „Pleiadele“ academice de la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. „Păi, grăbeşte-te, că nu mai sînt multe exemplare. Tirajul e de 400. Vino mîine la Fundaţie, la doamna Jeni! Dar fii atent că scoatem în curînd două volume cu toate cărţile lui Cioran în româneşte, îngrijite de Marin Diaconu...“
Vezi bine că, a doua zi, m-am devalizat cumpărînd de la „doamna Jeni“ cele cinci volume (la 300 lei), inexistente în librării. Dar m-au luat şi dracii: faci tu ediţie de opere complete Caragiale doar în 400 de exemplare, la ditamai centenarul morţii!? Oroare sado-maso! Mi-am amintit revoltat că un volum din corespondenţa lui Mircea Eliade, ediţia Handoca, a apărut, acum cîţiva ani, la Editura Academiei, în 300 de exemplare, ca şi excepţionalul Dicţionar cronologic al romanului românesc, o valoare care ar trebui să împodobească permanent rafturile librăriilor! De ce? Zău aşa: de ce?
Iertare: am intrat nepermis de tropăitor, cu bicisnice gîlcevi literare, în greul, multiplu etajatul peisaj mediatic.
Ca idee de final, oricum aş întoarce-o, nu-mi vine-n minte decît formula Andreei Esca: „Toţi sîntem un casting în capul lui Sîrbu...“
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.
