Optzecismul în „Opera omnia”

Nu ziceţi ce m-am topit zilele trecute cînd am primit la coletărie (ah, mamiţo, „avizele“ şi „reavizările“ de altădată, plus „trei lei taxa de înmagazinare“...) volumul de poeme Îţi voi injecta poezie în sînge, de Ion Tudor Iovian, „Opera omnia“, Editura Tipo Moldova, proiect susţinut de Universitatea „Petre Andrei“ din Iaşi! 

Am rupt plicul, m-a hurducăit dedicaţia din Buhuşi („poetului heideggerian, scriitorincului neobosit...“) şi am rămas minute bune cu cartea în mînă, oripilat de cohortele de omizi alunecînd pe copacii şi pe trotuarul din faţa oficiului poştal 61 de pe Olteniţei. Încercam să-mi aduc aminte de cîţi ani n-am mai dat mîna cu Ioan Ivan, misteriosul, tăcutul, bizarul haiduc pletos, cu mustaţă grea, „pe oală“, de palicar şugubeţ şi eterist, tip şucar, hipoacuzic haios, autist, straniu personaj parcă decupat din siajul narativ al lui Ion Ghica sau Duiliu Zamfirescu. Băcăuan fioros la vedere, dar cu vorbă domoală, prieten cu magneticul poet bizar Marian Dopcea (fost student la Teologia sibiană, mergînd vara la cosit în Maramureş, pierdut apoi în labirinturile Deltei şi eşuat profesor la Isaccea), amîndoi ieşiţi prin 1975-’76 din interogatoriile vizîndu-l pe Ion Negoiţescu. Eram colegi într-o serie filologică (1972-’76) aptă să concureze cele mai ghiduş-primejdioase, inconştiente şi riscante grădini zoologice (i.e. rezervaţii intelectuale) ale momentului. Congeneri cu pitoresc-barochizantul securist luceferist Artur Silvestri (Gabriel Târnăcop), un Mitică hedonist, dar periculos cît cuprinde, voluptuos mafiot la 20 de ani, dotat cu ghiul, ochelari negri, costum alb, cu vestă şi batistă la rever... Başca inubliabila apelare (din anul întîi!) „vă salut dom’ decan“, scuturîndu-şi cu silă dandystă Kentul în faţa ştersului Mitiţă Păcurariu, spre invidioasa noastră stupefacţie, bieţii viermi înşiraţi la coadă la bursă, „la madam Stroe“... 

Pe lîngă Artur, la un pas de Neagu Cosma, Pleşiţă, Răducă, Iulian Vlad & comp ne snoba Constantin Sorescul (musai articulat!), teribilul oltean narcisiac, de un arivism beton, supt ca atare de Săptămîna lui Eugen Barbu, autorul formidabilei formule „eu am citit TOT...“. Costică Sorescu (stranie tăcere post-’89, direct proporţională cu viforoasa grafomanie egocentrică de dinainte) făcea parte din „blazonul“ seriei noastre, alături de Mihai Coman, viitorul decan de la Jurnalism, dar şi de actualul prof. univ. dr. Marian Popescu, teatrologul expert UE, de Teodora Stanciu – după 1990 neînduplecat bastion spiritual la Radio România Cultural –, Tania Radu ot ICR, profesorul Christian Crăciun din Moreni-Dîmboviţa, eminescologul care a plămădit atîtea energii gazetăresc-didactice... Şi, cu voia dvs., subsemnatul, bufon logopat şi logoreic, demn doar să-şi aducă aminte. 

Ioan Ivan – viitorul poet Ion Tudor Iovian! Citească neoexpresioniştii de azi neoexpresionismul lui de acum un sfert de secol, că vor înmărmuri. E de-o actualitate – cum să-i spun? – seducătoare?, contrariantă? Minimalism, deprimism, nevroză, destrămare. Masca şi oglinda ca metaforă obsedantă. Cuţitul şi sertarul, de citit via Jung-Durand. „Frigul singurătăţii.“ „Realitatea ca masă de disecţie.“ Jetul de sînge al cotidianului. Dragoste nu există, cuiburile de rîndunică sînt goale, visul e plin de „bulboane şi peisaje pîrjolite“, privitul cerului umple vederea cu „stele şi deşeuri menajere şi reclame şi voci enervate şi muzici şi ură“. Totul e „Durerea de a fi“, poemul „meu“ din această carte: „vreau să dorm şi să plutesc pe ape şi apele să-mi destrame / carnea / să-mi limpezească amintirile / de zgură şi spaime / dar eu mă zbat între durerea de-a fi şi bucuria destrămării / şi nu întrezăresc nici un liman / unde să nu vremuiască / şi căpcăunii să nu-şi schimbe obrăzarele la lăsatul serii / şi iubirea mea să nu miroasă a naftalină / şi cuvintele să nu moară / eu vreau să dorm şi rumoarea dezordinii din adîncul fiinţei / să se amestece cu / şuieratul vîntului peste canale / cu scîncetul în somn al unui cîine hoinar / pe sacul ud din faţa uşii / cu fîşîitul nisipului în ziduri / cu liniştea“. 

O poezie cu forţă febrilă şi tandră vulnerabilitate, vecină cu Virgil Mazilescu şi Ion Mureşan, confină cu morbidul lui Cristian Popescu şi grotescul macabru din viziunile lui Ioan Es. Pop. 

Pe cînd era Ioan Ivan, Tudor Iovian se înveşmînta în faldurile „poeţilor blestemaţi“, se aşeza mental la umbra Gigantei baudelairiene, contempla excitat nervalianul „le soleil noir de la mélancolie“, sirota extatic pauzele de efect din Trakl şi declama strofa de aur a „maudits“-ilor dintotdeana: „oisive jeunesse, à tout asservie, par délicatesse, j’ai perdu ma vie“. Pe care o recitam şi eu în delir, ţopăind cu Dan Arsenie prin cimitire, în sublima traducere a lui Taşcu (Şuli) Gheorghiu: „trîndavă juneţe, roabă orişicui, din delicateţe, viaţa mi-o pierdui. O să vin-o zi, cînd ne vom iubi...“. 

Volumul de la Tipo Moldova antologhează texte din Pădurea de pini (1983), Presiunea luminii (1987), După-amiază cu scaun gol (1995), Şoricelul Kafka pe foaia de hîrtie (Mica vicioasă Poezia) (1999) şi „Baby-Secol. Elegii după victorie, la tobă, cinele şi corn englez“ (2004). „Cîntecele sună a pustiu şi frig. Cum să scap de spaima că mă voi prăbuşi în golul căscat în text?“ Poetul care „bate strada ca un scîncet de copil rătăcit“. Nu ne-a mai rămas decît „fiola cu cianură a iluziei“. Numai cei de vîrsta mea se mai pot transpune, mental, dintr-odată, în ultimii ani ai ceauşismului, imaginîndu-şi ce coşmar ar fi avut Securitatea auzindu-l pe Virgil Ierunca declamînd versuri precum acestea: „De-ai fi măcar / un cuţit aruncat direct în inima realităţii / un ferăstrău / de tăiat ferestre în noaptea geroasă şi grea / prin care să se vadă / vuietul pietrificat al primăverii“! 

Condamnabil neprofesionalism editorial: cartea nu are CV-ul autorului. Bine, măcar, că are secvenţa de referinţe critice. „Încrîncenare expresionistă“, nota L. Ulici în februarie 1984. „Subtil cunoscător al poeziei lui Nichita, atras de abstractele purităţi ale lui Mircea Ciobanu“ (n.n. – redactorul lui Iovian de la Cartea Românească), scria Alexandru Condeescu tot pe atunci. „Poemul-jertfelnic“ (Al. Cistelecan, 1996). Şi Nicolae Manolescu, în 1984: „Un poet remarcabil, subtil, original (...) Deşi are cultul frumuseţii, ar dori să răzuie fardul realităţii pînă la os, cu cuţitul de bucătărie. Tentaţia e dublă: să-şi conserve idealul şi să cunoască realul, să se retragă din faţa agresiunii şi să-i facă faţă pînă la capăt. Curios e că, în pofida acestor imagini contrastante şi violente, Iovian ne face mai curînd impresia unui anxios retractil, suflet melancolic absent...“ 

Dincolo de lunedism, aşa am şi rămas, noi, optzeciştii colaterali, mai mult încercănaţi, decît ricananţi, mai degrabă nervalieni şi baudelairieni, decît beatnico-ludici. Dotaţi din plin cu orgoliul suferinţei, ştim, din păcate, prea bine că trăim într-o vreme în care „poemele (se scriu) cu maţele scoase afară“, că sîntem „ţepeni în ploaia murdară“ şi că scriem numai cu „nervii cuvintelor răzvrătite“. Dar ştim, în acelaşi timp, să ascultăm „şoaptele din boschetul de iasomie“, să inspirăm „mirosul de cerneală de pe vechea fotografie a familiei“, să auzim „geamătul înfricoşat al celor care nu găsesc nicăieri reazem“ şi să privim reflectîndu-se „lumina ultimei zăpezi în prunul din faţa casei“. Ceea ce pentru junii de azi e nimic pentru noi a rămas al naibii de mult!

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.