Demonizarea bogăţiei, triumful mîrlăniei

La întîlnirea organizată de BCR, dedicată culturii bogăţiei la români, despre care am scris aici săptămîna trecută, Radu Soviani a făcut o distincţie justă, întru totul binevenită contextului. Eu vorbeam despre persistenta diabolizare a ideii de bogăţie, nu doar la noi, ci şi în general, cel puţin în Europa cariată de socialism şi de funestele moşteniri ale lui 1789 şi 1917. Simţi pretutindeni o opintire, fie doctrinar-deliberată, fie inconştientă, către anarhie, anticreştinism, antiliberalism, antimonarhism, alterarea valorilor tradiţionale, destrămarea ierarhiilor, subminarea Autorităţii. Cînd dibaci insinuat, cînd zgomotos orchestrat şi, oricum, ultramediatizat, efortul stîngismului turbat de bogăţie şi îmbătat de ucigătoarea utopie a egalitarismului ajunge să coreleze cele mai variate şi depărtate colţuri ale planetei. Un val de neotroţkism pare că vine să concureze tsunami-urile naturii, cele care, cu maternă severitate, ne taxează periodic megalomania suicidară.

Oriunde şi oricînd te uiţi la „ştiri“, dai peste alergia la bogăţie, peste anticapitalism, antiamericanism, antioccidentalism şi cultul „justei redistribuiri“, paralel cu fascinaţia Chinei şi-a Rusiei putiniene. Totul în numele unei bizare – de fapt demente – reverii a sărăciei universale. Ură faţă de multinaţionale şi de salariile patronilor „vinovaţi“ de performanţă şi, deci, de acumulare. Furie asasină pe Wall Street, moarte celor doi sau doişpe la sută care deţin trei sferturi din averea Franţei, jos luxul, rafinamentul, „cultismul“ şi estetismul. Vivat insignele cu Guevara, Castro, Mao, Chávez, şepcile şi bărbuţele leniniste, vivat incendierea maşinilor în parcările pariziene, vivat devastatorul huliganism londonez, manifestaţiile comuniste italiene, marşurile „indignaţilor“ Spaniei şi Portugaliei. Vivat spumegaţia antieuropeană a narcisismului grecesc, iresponsabil şi profund nociv prin forţa contaminantă a nesupunerii acaparante de fonduri comunitare întru acoperirea propriei netrebnicii.

Pe fondul ăsta, pică la fix pe sol valah diabolizarea bogăţiei prin mediatizarea mîrlăniei îmbogăţiţilor tranziţiei. Împinşi cu sadică tenacitate în prim-planul mediatic, de bună seamă că „gherţoii“, „baştanii“, „băieţii de băieţi“, „şmecherii Regiilor“ (i.e. wise guys din filmele mafiote), „cocalarii de Dorobanţi“, cei care „fac legea“, „te fac din vorbe“ şi schimbă toată ziua gipanu’ cu merţanu’, oamenii tunurilor, pentru care averea e nimic odată ce-a fost făcută la plesneală, cei care „sparg“ ţigăneşte, în cinci minute de biliard, „zece mii de parai, umflaţi moca din taxa de protecţie, c-aşa vrea muşchii mei“ – ajung zeii zilei, normă fanatizată, ispită generală şi model de viaţă. Cînd vezi la orice oră, în toate gazetele şi pe toate ecranele, aceeaşi dizgraţioasă pastă kitsch compusă din Truici, Columbeni, Ţînţăreni, Zăvorance, manelişti sfidători prin opulenţă, fotbalişti decerebraţi, vedete greţos siliconate din sistemul pornofiţelor de tractir deghizat, gorile cefoase cu ghiuluri uriaşe, limuzine cu maimuţe milionare şi măturători de euro după cîte-o paranghelie, plus complicităţile străvechi, adînc înrădăcinate, între pegră şi poliţie, între interlopi, procurori şi judecători, sigur că ajungi să urli leninist: „moarte bogătanilor!“. Ori, după caz, să exclami iresponsabil, ca John Lennon: „power to the people!“.

Exact aici a intervenit salutar Radu Soviani: să evităm confuzia între bogaţi şi bogătaşi! Dacă am înţeles bine, cam ca între „adevăraţii Arnoteni“ şi acei „nouveaux riches“ care-l agresau pe Ghepardul Molina exaltîndu-i social pe Dinu Păturici. Corect. Am asimilat imediat nuanţa. Sîntem în aşa hal invadaţi de mîrlănia îmbogăţiţilor peste noapte, sufocaţi de grobianism, calibanism, ţoape mediatice, vrăjitoare miliardare, mahări şucari, şuţi ciufuţi, mardeiaşi, gabori mînjiţi, gagicari, ciorditori, mingicari aroganţi, cămătari etc., încît adeseori poţi fi adus, fără să vrei, la un pas de a striga: „jos bogăţia!“. Numai că ăsta-i exact urletul leninisto-nazist care a condamnat la moarte sute de milioane de fiinţe numai pentru că purtau paltoane şi căciuli de blană, ochelari, manşoane, mitene, ghete din piele, aveau pian, cai, cabriolete, amante şi servitori, nu locuiau în bordeie, dădeau baluri de caritate, cultivau filantropia, îşi permiteau să fie naşi la zeci de nunţi şi botezuri „în sat“ ş.a.m.d.

Mugur Ciumăgeanu a insistat asupra necesităţii de redistribuire benefică a bogăţiei. De iradiere, cum i-aş spune eu, realmente şocat de cunoscuţii bogaţi pe care-i văd schimbînd periodic maşinile, apartamentele de lux şi „locaţiile de vacanţă“, tot mai excentrice şi exorbitante financiar, însă refuzînd cu obstinaţie orice investiţie în lumea normală. Investiţii elementare şi esenţiale totodată, de felul celor care au făcut întotdeauna şi pretutindeni istoria şi mîndria de blazon a celor bogaţi: o brutărie, o fîntînă, un siloz, un podeţ, o livadă, un cabinet medical sau un cămin cultural în satul natal; un lanţ de şcoli, grădiniţe, biblioteci; construirea unei biserici, refacerea unor opere de patrimoniu, instruirea unor meşteşugari artizani, specializaţi în meserii uitate; pietruirea sau asfaltarea drumurilor, niscai împăduriri, cîteva canale de irigaţie... şi altele asemenea.

Adevărat: să-i lăsăm de-o parte, acum, pe bogătaşii tunurilor şi turnurilor ţigăneşti, oamenii acumulărilor sălbatice, pleziriştii fără proiect şi fără strategie de dezvoltare, cei pentru care averea nu înseamnă vechime, nobleţe şi obligaţie aristocratică, mîndrie şi răspundere, rădăcini moştenite, temeinicie, chibzuinţă, reinvestire pentru refacerea ţesutului social. Precum kitsch-ul, care azi jigneşte simţul estetic pentru ca mîine-poimîine să devină artă, tot aşa trufaşii bogătaşi de acum, cei puşi exclusiv pe acumulare, exclusivism şi autosuficienţă, pot să capete cu vremea mentalitate de oameni bogaţi cu adevărat. Naturi iradiante din toate punctele de vedere. Căftăniţi sufleteşte şi spiritual, nu doar economiceşte. În ce măsură se simt aceştia din urmă încurajaţi în România şi, în general, într-o Europă care-i vînează ca pe infractori, îi impozitează desfrînat şi le vizează cu înverşunare micşorarea salariilor – asta-i altă întrebare.

Nici acum, de pildă, la peste două decenii de cîştig în libertate, nu avem o lege zdravănă a mecenatului. Iar actele filantropice sînt fie mereu suspectate ca fiind simple măşti ale cinismului mercantil, fie exacerbate (megaloman) mediatic. Să fie şi acestea „boli ale copilăriei“, semne ale analfabetismului financiar inerent epocilor de tranziţie? Să sperăm că da.

Oricum, sigur este că astfel de întîlniri între gazetăria culturală şi presa financiară (ca şi între literaţi şi oameni de ştiinţă, între învăţători, preoţi şi academicieni, între lumea teatrului şi sfera medicală etc.) nu pot fi decît fertile: dacă nu neapărat pe moment, în orice caz pe termen lung.

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.