La dulcea vampirizare
Zău că-mi pierdusem de mult nădejdea că aşa ceva poate să mi se mai întîmple! După aproape un deceniu de plictis, agasare sau rutinare resemnată, mi-am regăsit pentru două zile excitaţiunea tîrgurilor de carte!
V-am mai spus: cu o singură excepţie, am fost prezent activ, adică implicat profesional, la toate ediţiile Bookarest/Bookfest şi „Gaudeamus“. Să fi fost vreo treizeci şi ceva. Am trecut, aşadar, prin toate stările posibile. Elan postrevoluţionar, recuperînd insaţiabil scrierile exilului românesc, înghiţind nesăţios literatura anticomunistă, traducerile prohibite, libertăţile necunoscute vreodată. Revelaţii în bine şi în rău, resincronizare eficientă sau tardivă. Frenezia evenimentelor editoriale cu sute şi chiar mii de oameni, inclusiv concurenţa neloială a microfoanelor, pînă la jalea lansărilor cu trei fursecari şi-un deget de şampanie în pahar de plastic. Pe scurt: mărire şi decadenţă.
Ei bine, uite că roata se roteşte. Din pricina sărăciei, a exasperării, debusolării morale şi mîrlăniei fagocitare, cartea (evadarea spirituală) a redevenit o şansă bovaric-eliberatoare, o supapă emoţională, un debuşeu de sentimentalism, verdict etic, proiecţie existenţială... Şi chiar un cadou. Pînă acum cîţiva ani, a oferi cuiva, ca recunoştinţă ori şpagă, o carte, oricît ar fi fost ea de preţioasă, era un moft. Unul privit, după caz, cu mirare, dispreţ, botoasă blazare. Or, acum, pînă şi unul ca mine observă deja cu nelinişte că pentru intervalul dintre Sf. Nicolae şi seara Crăciunului nu-i mai ajung pungile şi punguţele de umplut cu bucoavne de tot felul! Cînd ajungi să oscilezi cu o carte între patru destinatari în chip egal îndreptăţiţi să o primească, apoi să ştiţi, domniile voastre, că situaţia-i departe de-a fi neagră! E roză. Rubicondă.
După şapte lansări în trei zile, după sufocări, eviscerări, răscoliri, pietinări, jigniri, adorări şi vampirizări, observ că mă simt ca bătrînul boier jucat de Giugaru în nu-ş-ce film cu haiduci şi care, asaltat de-o ţigăncuşă nurlie (focoasa pereche, pe ecran, a lui Jean Constantin), exclamă cu frenetică uluire: „Simţăsc! Simţăsc!“.
După ce-n mai multe rînduri am jurat (of: „Never say never!“) că nu mai calc pe la vreo lansare-n tîrg, iată-mă acum hipnotizat de miile de trupuri care au transformat în arene greco-romane scările din faţa standului Humanitas, la Neagu Djuvara, Andrei Pleşu, Lucian Boia, Mircea Cărtărescu, pentru Cioran şi Gabriel Liiceanu, Antoaneta Ralian şi Radu Paraschivescu, Anne Frank, Grigore Leşe, Horia-Roman Patapievici. Rudele şi prietenii mi-au contorizat cu înduioşătoare încruntare agitaţia, nebuneala şi tensiunea arterială, dar nimeni nu m-a putut extrage din euforia inconştientă în care te aruncă imaginea unei cozi la autograf pe patru rînduri, cale de-o sută de metri, timp de trei ore, cum a fost la Răspuns criticilor mei, de Neagu Djuvara (premiul pentru cea mai rîvnită carte a „Gaudeamus“-ului 2011). Humanitas a lucrat pur şi simplu zdrobitor, sfidînd regal orice concurenţă. Sigur că au fost cîţiva editori, inclusiv Adevărul cu Grigore Cartianu, care au vîndut sute de exemplare dintr-un titlu, dar nimeni nu s-a apropiat de performanţa echipei coordonate de Gabriel Liiceanu şi Lidia Bodea de a impune în forţă şi fără drept de apel peste patruzeci de titluri şi autori, unul mai doxat, mai pretenţios şi mai pitoresc decît altul (Heidegger, Carmen Sylva, Kierkegaard, Mishima, Mite Kremnitz, dar şi Dumitriţa Stoica, Gabriel Cercel, Gabriel Brebenar, laolaltă cu Cioran, Victor Ieronim Stoichiţă, Andrei Scrima, T.O. Bobe şi Vlad Mixich, plus Amos Oz, Matei Vişniec şi Ghepardul lui Lampedusa) cu nonşalanţa cu care impui o nouă linie de ochelari de soare.
Amportat de elanuri, mi-am părăsit în parcare instinctul de conservare şi nu m-a mai deranjat nici una dintre zecile de tentative de vampirizare, ricanări sadice şi sfredeliri verbal-răzbunătoare cu care m-au deprins pînă la greaţă tîrgurile anterioare. Ba dimpotrivă. M-am conversat cu Silviu Lupescu ca doi bătrîni lupi de mare tatuaţi de nenumărate harpoane. M-am lăsat alintat cu puerilă vanitate de „castelanele“ de la standul Editurii Vremea. M-am îmbrăţişat cu Marta Petreu şi Ion Vartic, doi cioranieni ghiduşi, imprevizibili, dar fraterni cît încape. Am notat cu plăcere bucuria lui George Arion, aflat în drum spre Londra, unde i s-a tradus un roman poliţist, ca şi efervescenţa lui Stelian Ţurlea, proaspăt premiat al revistei Flacăra, gata să-şi lanseze Îmi ies din minţi la Crime Scene Publishing. La editura Trei, Magda Mărculescu mi-a umplut năprasnic o săptămînă de „série noire“ cu şapte cărţoaie din constelaţia Fred Vargas, Arnaldur Indridason & Co. Alături de cele cinci vorbiri de la Humanitas (despre senzaţionalul Cioran voi scrie aici joia viitoare), am prezentat cu plăcere la Polirom Cinematograful gol de Daniel Cristea-Enache şi volumul (coordonat de Magda Mihăilescu şi Cristina Corciovescu) dedicat noului val din cinematografia românească, apărut la doar cîteva săptămîni după ce scrisesem în Dilema veche despre nevoia de-a face bucla exegetică la fenomenul început în 2001 cu Marfa şi banii, ajuns la Periferic şi Loverboy, trecînd prin Filantropica, Moartea domnului Lăzărescu, Occident, 432, A fost sau n-a fost?, Hîrtia va fi albastră, Boogie, California Dreamin’ (nesfîrşit), Eu cînd vreau să fluier, fluier, Marţi, după Crăciun, Poliţist, adjectiv, Aurora ş.cl. Am dat să-l îmbrăţişez pe Mircea Cărtărescu, răcit bocnă, drept pentru care am rămas la o tandru-complice strîngere din ochi. Am bîrfit suav, bezmetic sau şopîrlin cu Ioana Pârvulescu, Florin Iaru, Cristian Teodorescu, Teodora Stanciu, Vlad Russo, Nadia şi Mircea Anghelescu, cu Adrian Olaru (entuziastul plecat de la Cărtureşti la elefant.ro), Robert Şerban (care-a scos iarăşi la Brumar un Foarţă excepţional: Psalmii, Iov, Cîntarea cîntărilor, Ecleziastul...), Ion şi Marian Barbu, Iaromira Popovici şi Eugen Istodor. M-au intimidat, ca de obicei, doamnele Paula Apreotesei, Mireille Rădoi, Otilia Schwartz şi Marina Dumitrescu. M-am emoţionat nostalgic văzînd-o debutînd editorial – la 52 de ani! – pe Dumitriţa Stoica, profesor la Liceul „Gh. Lazăr“, cu care polemizam fratern acum un sfert de secol la cercul de istoria dramaturgiei din facultate. L-am revăzut cu drag pe Constantin Zaharia, anume venit de la Paris ca să-şi vadă tipăriţi Cioranii de la Humanitas. M-am intersectat cu Denisa Comănescu şi Dinu Flămând, premiat pentru ediţia Fernando Pessoa, am umflat curios Dicţionarul de argou francez-român de la Niculescu şi m-am salutat (cu sau fără dedicaţii) cu Grete Tartler, Alex. Ştefănescu, Ioan Buduca, Varujan Vosganian, Adrian Cioroianu, Mircea Bârsilă, Radu Călin Cristea. M-a interzis prezenţa lui Mugur Şteţ, purtătorul de cuvînt al BNR, la lansarea bietului meu jurnal athonit (pe care Horia-Roman Patapievici mi l-a prezentat cu o prietenie şi-o acribie de-a dreptul strivitoare). Am făcut cunoştinţă cu Radu Jorgensen, l-am revăzut, ca-n fiecare an, tot la Nautilus, pe Lucian Hanu (al cărui fiu, cîndva licean, a cîştigat acum bursă de masterat în Anglia) şi mi s-au oferit (întru penitenţă?) cărţile lui Artur Silvestri...
Faţă de toate astea, faptul că m-am contrat, potrivit obiceiului, cu înţepăturile revendicative ale lui Radu Aldulescu, că Antoaneta Tănăsescu, după ce mi-a dat, în timp, atîtea dovezi de prietenie, mi-a taxat rece peste umăr indiferenţa la corespondenţa lui Lewis Carroll, ori că Nicolae Breban m-a străpuns cu ochi neguros şi vorbe ţepoase la standul lui Teşu Solomovici, în vreme ce C.T. Popescu abia mi-a întins, fără cuvinte, două degete dispreţuitoare – n-au fost decît cîteva migdale amărui la un tort, repet, surprinzător de dulce. Spre deosebire de alte dăţi, nu m-au mai deranjat insistenţa psihotică a clujeanului neîmpăcat cu persistenţa postceauşistă a vocabulei „Napoca“, agresivele abordări pro-paranormal şi pro-fantasy, incriminările specifice caracudei etern nemulţumite, doamna cu manuscrisul pierdut în chip magic („pesemne este o jertfă cerută de Dumnezeu“ am conchis eu) şi nici măcar trompeta ruginită a lui Paul Daian... Am înregistrat cu plăcut frison doar mulţimea micilor alinări de vanitate...
Ca să vezi ce face exasperarea din noi! Din cît e mai urît împrejur, dintr-atît nevoia de comuniune pe cale livrescă devine mai acută. Şi mai vindecătoare. Peste o sută de mii de oameni s-au încălzit reciproc (şi) la „Gaudeamus“-ul acesta. Nu ştiu dacă ne vom mai regăsi vreodată, dar e sigur că încă nu ne-am pierdut cu totul.
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.
