Douămiismul de întîmpinare
Am văzut, săptămîna trecută, cum a hărţuit, mursecat şi manipulat ceauşismul critica de întîmpinare, cîtă încruntare a generat şi determină aceasta deopotrivă în rîndul scriitorimii şi printre rivalii confraţi academo-universitari ai cronicarilor din linia-ntîi. Multă lume se arată nemulţumită de statutul, diletantismul, aroganţa, versatilitatea, proiectele şi efectele manipulatoare ale criticii de întîmpinare – şi totuşi, toată lumea îi ştie de frică, îi cultivă slăbiciunile, îi caută favorurile, o şantajează sentimental, profesional, financiar şi chiar politic, îi monitorizează şi cuantifică verdictele, îşi potriveşte ideile, morala şi stilul conform grilelor acesteia, îi forţează ierarhiile ş.a.m.d.
Referatul pilot al colocviului secţiei de critică a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti din 30 martie crt., semnat de Radu Voinescu, tocmai asta semnalează, ca fenomen de ultimă oră: înflorirea (şi nicidecum deprecierea) criticii de întîmpinare, potenţa ei mediatică, legătura (profitabilă pentru unii, riscantă pentru ceilalţi) dintre edituri, redacţiile ziarelor şi recenzenţi, pentru a conchide că „avem o critică de foarte bun nivel“, slujită de condeie între 30 şi 60 de ani, privilegiate de lumea literară, şi care, în chiar numele acestei consideraţii (impuse ori benevole, nu contează acum), ar trebui să-şi asume rediscutarea ABC-ului meseriei, cu tradiţiile şi prezentul acesteia. Primul adevăr ce rezultă cu ostentaţie din observarea cîmpului de luptă actual este apariţia unei concurenţe feroce, absentă, în formele acestea, pînă mai ieri. Cronicarul de întîmpinare nu are de contrat – conform tradiţiei – numai suspiciunile, rezistenţa şi intrigile scriitorilor –, ci şi un redutabil inamic tricefal: mecanismul de PR editorial, explozia gazetăriei culturale, plus blogosfera. Pot eu să pronez mult şi bine valoarea debutantului X, reformarea autorului Y, perenitatea ideii Z. Dacă, a doua zi, celor cîteva sute de exemplare ale gazetei în care am rubrica li se opune o campanie publicitară bine orchestrată şi manevrată extraestetic în Evenimentul zilei, Jurnalul naţional, România liberă, HotNews, başca nişte posturi de radio, cîteva interviuri televizate ş.a.m.d. – adio iluzia adevărului profesionist, estetic-ierarhizant. În acelaşi timp, dacă editura decide să investească mediatic în promovarea unui autor (sau titlu) mediocru, poţi să fii sigur că de biata-ţi opoziţie se va alege praful. Iar dacă la toate astea se adaugă ofensiva blogosferei, unde lăfăiala ultrasubiectivă a sutelor de anonimi spumegoşi, complexaţi, frustraţi, resentimentari, provocatori etc. se contaminează frenetic întru exaltarea sau, dimpotrivă, linşarea colectivă a unui subiect – poţi să-ţi rumegi în tihnă, mult şi bine, senzaţia de inutilitate.
Şi, totuşi, atunci: De unde agasarea breslei, frica şi furia, sentimentul de neputinţă şi mania răzbunătoare a inamicilor faţă de plutonul întîmpinătoriştilor? De unde scrîşnetul lihnit al poetului pentru care Daniel Cristea-Enache este omul Polirom şi Dan C. Mihăilescu omul Humanitas? Din ce peşteri ale subconştientului provin şi la ce bun se exfoliază vindicativ sutele de pagini ale duşmăniei brebaniene faţă de „trădarea criticii“ (şaizeciste şi nu numai)? De unde vitriolul ţîşnit periodic din peniţa lui Radu Aldulescu şi Liviu Ioan Stoiciu, sau, ocazional, dinspre Marta Petreu, Aura Christi ş.a. la adresa exegezei, mass-mediei şi a sistemului de promovare, de vreme ce acestora li se proclamă aprioric amoralitatea, improvizaţia şi practicarea „criticii de cumetrie“?
E limpede că-i vorba de tactici de intimidare, diversiune şi racolare, de ambiţia subjugării autoprofitabile şi perpetuarea privilegiilor mai mult sau mai puţin (ne)cuvenite. Ca şi de politica vulpii la struguri. Pe scurt: o constelaţie de complexe.
Pe vremea mea (şaptezecist recuperat din mers, ca accident de parcurs, de optzecism), criticul de întîmpinare trebuia să-şi certifice mai întîi blazonul intelectual şi estetic. „Al cui eşti? De unde te revendici? Care ţi-e proiectul?“ Totul se tranşa simplu, iute, maniheist. Eşti cu „ăia“ sau cu „ceilalţi“. Cu Eminescu sau Caragiale. Cu Preda sau cu Barbu. Etnicism sau estetism. Naţionalism sau cosmopolitism. Dacă nu eşti xenofil, atunci eşti, automat, xenofob. Tragi spre Răsărit, sau către Apus? Debutezi cu o carte despre Antim Ivireanul, un eseu despre Ibrăileanu, sau direct cu o istorie a poeziei româneşti? Cu Eminescu, Creangă, Emil Botta, sau cu (post)modernismul anglo-american? Cu Sadoveanu, Marin Preda, sau Radu Petrescu? Cu Nichita, Alexandru, Ion Gheorghe, Blandiana, sau cu T.T. Coşovei, Cărtărescu, Iaru, Madi Marin şi Stratan? Oricum, lumea literară voia (şi trebuia!) să ştie de la ce panou de (non)valori se revendică noul critic de întîmpinare. Vine dinspre istoria, sau dinspre teoria literaturii? E neoclasic, neoromantic, neobaroc, neoexpresionist? E clujean „de-ai lui Zaciu“, „lunedistul lui Manolescu“, „luceferist de-al lui Ungheanu“, „teorist ca Mincu“? Vine de la Ramuri-le lui Sorescu, din siajul Tribunei, sau e de la Steaua? De la Cronica, sau de la Convorbiri? Etc. Astăzi, vechea grilă a ruginit, slavă Domnului. Nu mai interesează cine-ce este, cine-de unde vine, ci doar cine-ce poate şi ce vrea. E de-ajuns să-l vezi executat pe Daniel Cristea-Enache de Andrei Terian şi Cosmin Ciotloş în Cultura şi România literară şi să te întrebi cum ar fi arătat aceleaşi cronici dacă Enache ar fi fost pe mai departe redactor la Cultura şi RL...
Ce a rămas din toate celea? Ce învăţăm din toate astea? Învăţătura criticului de întîmpinare devine că are de resorbit temeinic şi cu vrednicie istoria literară. Să-şi cunoască bine de tot părinţii, tocmai ca să-i poată trage de urechi pe strănepoţi. Că-i musai să-şi demonstreze talentele analitice mai întîi pe valori deja consacrate, ca să-şi valideze opţiunile estetice în prezent şi instrumentarul hermeneutic. Să se confrunte cu tradiţia exegetică, să-şi definească ariile confine, să-şi propună manifestul. Că fiecare recenzie scrisă în (firescul) regim de urgenţă se cuvine gîndită în perspectiva unei viitoare istorii a literaturii, lucru din plin validat de tradiţia Lovinescu-Călinescu-Manolescu-Simion-Ştefănescu. Şi că (aici mă despart de Paul Cernat), din vreme în vreme, criticul de întîmpinare este obligat, aş zice, de statutul meseriei, din raţiuni de igienă profesională, să-şi reunească în volum recolta exegetică. Măcar ca studiu de etapă şi pariu pentru validarea în timp a verdictelor. Adversar al ideii, Paul Cernat şi-a mai revelat un risc enorm, la întîlnirea cu pricina. El s-a vădit ca mîndru moştenitor al contra-ponderilor din critica noastră literară, de la Paul Zarifopol la Alexandru George, pe principiul inteligenţei scrînciob, cea care se aşază întotdeauna în partea defavorizată, sau invers (dacă vreţi), în contrapartidă cu partea favorizată. Prin urmare, atunci cînd se umflă exagerat ceva pe piaţa de carte, criticul de întîmpinare vine să dezumfle – şi invers. Iertare să-mi fie, dar cînd înlocuieşti acţiunea cu reacţiunea, cînd îţi gîndeşti intervenţiile publice în funcţie de indiferenţa sau, dimpotrivă, potenţiala supralicitare exegetică, lăsînd la o parte specificul literar în numele mulţimii elementelor extraliterar-sociologice, asta falsifică din start întregul traiectoriu al verdictului.
În fine, e mult de discutat. Ce mă bucură e că întîmpinătorismul este înjurat, invidiat şi admirat pe multiple paliere, că le stăm pe mai departe (cu brio) în gît teoreticienilor sterili şi că, orice s-ar face, fără tratamentul nostru în urgenţă – critica la Camera de gardă! – procentul pacienţilor decedaţi ar fi mult mai mare. Ah, pardon, uitasem: la simpozionul cu pricina, Tudorel Urian propunea comparaţia criticului de întîmpinare cu agentul de circulaţie la intersecţie. Ceea ce, în România fărădelegii ca lege şi a micii înţelegeri ca Decizie, este o imagine sinonimă cu haosul absolut. Mai degrabă, cred eu, merge imaginea recenzentului de întîmpinare ca un chirurg în urgenţă. Acolo unde, departe de laboratoarele şi radiografiile sofisticate ale comparatismului, eşti obligat să pui pe loc, fără ezitare, diagnosticul, să tai, să elimini, să coşi la iuţeală...
Restul e destinul pacientului.
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.
