Să tot fie vreo zece ani de cînd, ori de cîte ori o văd pe Ioana Diaconescu, o bat la cap să-şi strîngă în volum articolele despre scriitorimea română, Securitate, puşcărie, domiciliu forţat ş.a.m.d., publicate în România literară. Sincer să fiu, mi-era tare teamă că, după anii ’90, care ne-au torpilat cu memorialistica unor Ion Ioanid, Adriana Georgescu, Nicolae Steinhardt, Alice Voinescu, Ion Gavrilă-Ogoranu, Petre Pandrea, cînd ne-am familiarizat cu reeducările de la Piteşti şi Aiud, cu Sighetul, Jilava, Malmaison-ul, Gherla, Salcia, Periprava, cu alde Nicolschi, Ţurcanu, Bogdanovici, Ciolpan, Maromete, Crăciun, Pantiuşa, Goiciu, Enoiu, Pleşiţă, dar şi cu istoricul grupurilor de rezistenţă din Făgăraş, Banat, Bucovina, Dobrogea, Argeş, după zecile de volume de memorialistică editate la AFDPR, culegerile de documente publicate în ultimii ani sub egida CNSAS, INMER, IICCMER, la Polirom, Curtea Veche, Fundaţia Academia Civică ş.a., seriile de studii coordonate de Marius Oprea, Vladimir Tismăneanu, Silviu Petcu ş.a., sau realizate prin extraordinara osîrdie a unor cercetători ca Dora Mezdrea, Clara Mareş şi, slavă Domnului, încă mulţi alţi tineri de acelaşi redutabil calibru – după sutele de titluri de acest gen, deci, o nouă carte dedicată Scriitorilor în arhiva C.N.S.A.S. n-ar mai fi avut cine ştie ce forţă de impact.

Mă bucur că m-am înşelat. Oricît de multe culegeri documentare şi sinteze am avea, sîntem (încă) departe de senzaţia de saţietate şi dezabuzare de care se plînge adeseori junimea germană, rusă, israeliană, poloneză etc., cînd vine vorba de reexaminarea trecutului. Cartea Ioanei Diaconescu, subintitulată „Intelectuali urmăriţi informativ, arestaţi, condamnaţi, ucişi în detenţie 1946-1989“ – şi care-i cuprinde, în ordinea sumarului, pe Lucian Blaga, Constant Tonegaru, Vladimir Streinu, V. Voiculescu, Dinu Pillat, N. Steinhardt, Sandu Tudor, Alexandru Marcu, Mircea Vulcănescu, Ion Petrovici, Petre Ţuţea, Petre Pandrea, Ernest Bernea, Nicolae Carandino, Ştefan Baciu, Mircea Eliade, Emil Cioran, A.E. Baconsky, Marin Preda, Alexandru Ivasiuc, Dan Deşliu – ne oferă alternativ tot atîtea prilejuri de furie, sentimentalism şi resemnare, de stupefacţie, compătimire, răzbunare şi neputinţă.

Aş fi zis că, după toate cele publicate de Dorli Blaga din DUI-ul alor săi, nimic nu te mai poate şoca în existenţa bietului „Lulu“ turnat constant de (între alţii) Pavel Apostol. Ei bine, aici avem un Raport al Direcţiei Regionale Cluj a MAI din 4 Mai 1959, unde se dă ca sarcină plantarea de valută în casa percheziţionatului, acolo unde agenţii descoperă numaidecît, cu uluitor calm notat meseriaş (!), un „caiet cu 20 de poezii cu caracter idealist, metafizic, scrise cu o alegorie poetică fină şi cu o semnificaţie extrem de voalată şi de subtilă. Stilul este vibrant, rima în hexametru şi pătrunsă de profunde note de pesimism...“ Să vezi şi să nu crezi lectură fină la percheziţie!

Jos pălăria pentru Vladimir Streinu, un om pe care nu l-am crezut niciodată îndeajuns de tare pentru a rezista presiunilor nenorocitei Instituţii. Referatul Securităţii din 18 dec. 1962 notează cu blazare: „Intenţionam iniţial să-l folosim pentru influenţarea pozitivă a numitului Şerban Cioculescu, dar judecînd după poziţia pe care el a adoptat-o, considerăm că acesta nu merită încrederea pe care noi i-am acordat-o“.

„Ape vor seca în albie“ şi nimeni nu va putea măsura vreodată la adevărata-i măsură sacrificiul dumnezeiescului „Voiculescu C. Vasile“ în catacombele literaturii române. Singur el, poetul îngerilor şi al shakespearienelor poeme închipuite, ţine mîntuitor pe aripile unui sacrificiu de sine, total nemeritat de netrebnicia oportunismului valah, sute de destine literare alterate de laşitate, egoism, trădare. În 1959, la 75 de ani, V. Voiculescu e declarat, cu criminală seninătate, ca avînd severe „antecedente personale“ (febră tifoidă, tifos exantematic, febră recurentă, hepatită epidemică, TBC pulmonar stîng, sindrom cardio-vascular, colită cronică de fermentaţie, cistită cronică, apendicită cronică), 57 kg la 1,65 înălţime, fiind declarat „inapt de muncă“. O recomandare care nu l-a scutit nicidecum de-o moarte unică în panteonul nefericirii noastre literare. Una pe care, ca nobleţe amuţitoare, n-o merităm nici cît negru sub unghie.

Pereche întru jertfă îi fusese Mircea Vulcănescu, alt caz care ne va arde pe veci nimicnicia şi remuşcările. „Tensiunea 17,2 cu 10, slăbire progresivă – a pierdut 40 de kg, stare de debilitate extremă, tremurături ale degetelor, exolftalmie, tahicardie – puls 90 în repaos. Necesită examen metabolism bazal, regim adecvat“. Notaţii rezumative din iunie 1947. În iunie 1951: „la adresa din 25 aprilie 1951, cu onoare va aducem la cunoştinţă că avizăm nefavorabil asupra transferului şi internării în Spitalul Penitenciarului Văcăreşti a deţinutului Vulcănescu Mircea Aurel“. Care avea să moară în octombrie 1952!

Dacă am a-i reproşa ceva Ioanei Diaconescu este tăcerea pe care înţelege s-o păstreze – din discreţie? de ruşine şi stupoare faţă de anvergura turnătorilor? de teama proceselor de calomnie? din compasiune faţă de vinovaţi? – atunci cînd dosarele îi etalează surse lesne recognoscibile. Ne spune la p. 178 că în dosarul Mircea Eliade „sînt trimişi peste hotare, ca informatori ai Securităţii, profesori universitari (sub pretextul burselor de studiu), ziarişti de prestigiu de la ziarele centrale – organe ale P.C.R. – sau editori români faimoşi“. Pas cu pas, tu, neofit, reuşeşti să-l identifici fără ezitare, sub masca informatorului „Anton“, pe Aurel Martin (p. 181), să-i presupui pe Adrian Păunescu sau Gheorghe Bulgăr, ori să te gîndeşti uluit la posibilitatea ca însuşi Ioan Petru Culianu... După cum „Tomescu“ („a efectuat între 20 decembrie şi 23 iulie 1971 un curs de specializare la Institutul Deutsches Volksliederarchiv din Freiburg“) ar trebui să fie lesne decriptabil (dar cine s-o facă?). Nu altfel este cazul raportorului de la p. 180 : „Între 1.X.1972 şi 30.VI.1973, pe baza acordului de schimburi ştiinţifice între România şi SUA, am funcţionat ca profesor invitat la University of Chicago, Departamentul de lingvistică...“ Cum să nu fie identificabil?

Lucrul cel mai incitant exhibat de cercetarea Ioanei Diaconescu, în cazul Mircea Eliade, este conflictul, cînd latent, presupus, cînd vizibil, dacă nu chiar exploziv, dintre consilierii profesionişti ai Securităţii (gen Virgil Cândea, Marian Popa, Dan Zamfirescu) – pragmatici, flexibili, iute adaptabili, subtili strategic – şi ruginăria principialismului doctrinar de partid, încremenit răzbunător în interbelic, din stirpea lui Miron Constantinescu, Gogu Rădulescu, Ion Popescu-Puţuri & comp. „În mod categoric – observă Ioana Diaconescu – avem de-a face cu o disensiune între organele Securităţii, care sînt pentru publicarea lui Mircea Eliade în România, şi cenzorii din Comisia Ideologică a partidului. Se dovedeşte şi în acest caz subordonarea neîndoielnică a Securităţii faţă de ideologia partidului unic şi faţă de organele acestuia.“

Oare chiar să nu reuşească nimeni decriptarea surselor Velerin, Brătescu, Tedy, Vlad, Marinescu şi Garbis grupate-n jurul cazului „Mareş“ (Eliade)? (p. 193 ş.u.). Barem Garbis apărea (cu y) deopotrivă în DUI-ul meu din anii ’70, dar şi la Dorin Tudoran şi N.C. Munteanu. Cînd mi-am citit dosarul, am crezut că-l identific în Artur Silvestri (Gabriel Târnăcop), omul care-mi dăduse de azi pe mîine o carte despre misticii spanioli, pe care-o copiasem într-o noapte, act ce constituia, în opinia lui „Garbys“, o clară dovadă de misticism reprobabil, periculos, antistatal. Or, văd acum că-n toamna lui 1980, acelaşi Garbis trebuia instruit, în cadrul „procesului de influenţare pozitivă“ a lui Eliade, să-l determine pe acesta „să publice materiale favorabile ţării în ziare şi reviste de prestigiu ale emigraţiei loiale“. Să fi fost Artur Silvestri-Târnăcop în atari relaţii epistolare cu Mircea Eliade?!? Mă cam îndoiesc.

O distinsă traducătoare, hispanistă, care a lucrat în diplomaţie şi susţine că l-ar fi găbjit pe Garbis, n-a vrut să-mi spună decît că este vorba „de un profesor de la Filologie la care ţineţi şi dumneavoastră“.

Na belea.

Oricum, meciul continuă. 

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.

Foto: Vasile Voiculescu