Între Heidegger şi "muzica vieţii proprii"

Cel mai frumos lucru din corespondenţa lui Gabriel Liiceanu cu Gabriel Cercel, pe marginea căreia am început a glosa aici săptămîna trecută, este suita care începe cu „Dragă Gabi“ şi se încheie prin „cu drag, Gabi“. Cum avem de-a face cu doi Gabriel-i, nu o dată cititorul rămîne descumpănit: cine-i meşterul şi care-i ucenicul? Cine cui se adresează? Sigur, după ce treci de primele fraze, totul e limpede, însă farmecul suspansului de primă instanţă e de netăgăduit. Dat fiind că osmoza celor doi e departe de-a se petrece doar la nivel apelativ, formal – ea desfăşurîndu-se cu egală intensitate afectiv şi spiritual, didactic şi emoţional, temperamental şi stilistic – tu, care eşti martorul acestei rafinate coregrafii simbiotice, te simţi cînd stînjenit (un soi de voyeur fără voie, nevinovat, dar păcătos), cînd mîndru că eşti părtaş la o jubilaţie intelectuală de-o puritate cu totul străină prezentului (şi neantului) valah, cum s-ar repezi să spună Cioran. 

Un Cioran care, sînt sigur, citind acest volum ar exclama şi azi de uimire exact ca acum un sfert de secol, cînd l-a uluit faptul că-n România lui Ceauşescu o traducere din Heidegger apărea (nota bene: la Editura Politică!) în 40.000 de exemplare, absorbite în doar cîteva zile din librării. Asta în vreme ce oricare ediţie germană şi orice traducere europeană din opera autorului lui Sein und Zeit nu depăşeau cîteva sute (în mediul universitar) sau cel mult cîteva mii (în format de buzunar) pentru uzul „marelui public“. 

La fel acum: nimic mai paradoxal, într-o vreme grobiană şi decerebrată (cu emisiuni TV intitulate, nici mai mult, nici mai puţin decît „În puii mei“ şi cu jignitoarea preluare mediatică a vechiului colind în dezgustătorul tipar „Rom-Rom-telecom“) decît aceste scrisori trepidînd euforic printre Dasein, Wollen, Wille, Sagende, Über-lieferung ş.cl.

„Ce minunată scrisoare mi-ai scris!“ exclamă Profesorul în 17 februarie 2009. „E prima oară cînd citesc un text despre Heidegger în care cunoaşterea suverană a autorului e împletită cu distanţa necesară pentru ca o adevărată discuţie să poată avea loc. În mult-puţinul pe care l-am citit despre Sein und Zeit n-am întîlnit niciodată un punct de vedere atît de inteligent şi personal.“ La data aceea, destinatarul avea 33 de ani, iar omul care a tradus în româneşte Fiinţă şi timp e tare departe de-a fi susceptibil că urmăreşte să-şi flateze emulii. Mai mult (şi paradoxal): beneficiarul revelaţiilor este, aproape invariabil aici, maestrul, nu ucenicul! 

Născut în 1976, cercetător la Societatea Română de Fenomenologie, doctor în Heidegger (despre care a publicat volumul Cartea experienţei), Gabriel Cercel a fost, între altele, bursier DAAD şi Humboldt, a lucrat la universităţile din Freiburg, Darmstadt şi Siegen, a tradus din Gadamer, a fost co-editor la Studia Phaenomenologica şi pare un temperament cît se poate mai străin de eseistica lirică, narcisiac-digresivă, efervescentă şi spectaculoasă, care ne domină în bună măsură tradiţia spirituală. Omul e neamţ aproape ostentativ, aş zice, ca precizie normativă a rostirii, cu o siguranţă chirurgicală a verdictului, cultivînd glacial exactitatea, incizia fără fisuri subiective, directeţea ostilă arborescenţei şi formularea sintetică. Or, destinul face ca tocmai el să-şi (sur)prindă Profesorul în plin delict de egocentrare confesivă. În plină febrilitate a scrierii de sine. După jumătate de viaţă dedicată fenomenologiei, idealismului transcendental, lui Platon, Hegel, Kant, Heidegger&Co, profesorul pare că a trădat filozofia în favoarea literaturii. Nu cumva, se întreabă el (27 dec. 2008), foştii studenţi, atîta vreme educaţi tocmai de actualul atlet al egografiei în gustul epoché-ului şi-al „lucrului în sine“, se simt frustraţi, amăgiţi, deturnaţi? Ei bine, cu graţie, dar şi cu fermitate, fostul student îşi cauţionează mentorul, absolvindu-l de toată negura otrăvită cu care i-au fost potopite cele trei volume confesive. „Textul Scrisorilor cred că rămîne fundamental filozofic, în măsura în  care centralitatea vieţii este permanent relativizată de centralitatea ideilor“, afirmă Cercel. „Aşa stînd lucrurile, scrisoarea ta mi-a făcut tare bine – recunoaşte Liiceanu. Eşti pesemne singurul care a înţeles că nu de o trădare a filozofiei este vorba în scrisorile mele, ci de un alt versant al ei.“ Astfel încît tripticul Uşa interzisă, Scrisori către fiul meu, Întîlnire cu un necunoscut este catalogat de Gabriel Cercel drept o „literarische Kehre“ – sintagmă fundamentală, în chip esenţial responsabilă, aş zice, pentru viitorul scriitorului filozof Gabriel Liiceanu pe celălalt versant al vieţii sale. 

„Nimeni, cred – recunoaşte el – nu m-a trimis vreodată, aşa cum ai făcut-o tu, atît de sus şi atît de departe (...) Ai citit biata mea carte aşa cum nimeni n-a avut răgazul, disponibilitatea sau priceperea s-o facă (...) Ce bine ai înţeles că viziunea finală era o formalizare a vieţii făcută cu ajutorul unei literarische Kehre! (...) Am fost huiduit că vorbesc de duşul matinal, de folosirea unor cosmetice, de facerea pedantă a unui ceai (...) Neînţelegerea a fost totală. La fel cu capitolul despre descoperirea trupului...“ (a se vedea întregul text din 2 febr. 2009). 

Concluzia fiind că „printre cele mai înalte bucurii ale vieţii mele este că am întîlnit – cum ar fi spus Noica – nişte tineri ca voi. Că n-am putut să fiu în cele din urmă la înălţimea performanţei voastre, că am rămas pe peron făcîndu-vă semn cu mîna şi însoţindu-vă doar cu gîndul în fabuloasa voastră călătorie este, desigur, însuşi secretul acestei bucurii. Şi se mai adaugă la ea şi gîndul, care mă paşte uneori (şi, într-o măsură, mă linişteşte), că poate v-am dat un brînci înspre locul în care trebuia să ajungeţi“. 

Nu-i aici însuşi resortul iniţial, ca şi finalitatea relaţiei meşter-ucenic? Jocul dintre „a da“ şi „a primi“, fervoarea prefixului sym (ipostaziată cu ameţitoare unicitate în acea sym-filosofie caracteristică romantismului timpuriu, de la Jena), exercitată – spune Liiceanu – „în deplină spontaneitate şi în cea mai pură gratuitate e, neîndoielnic, partea cea mai frumoasă a vieţii. Tot ce-mi scrii mă justifică (...) Dacă nu l-aş fi întîlnit pe Noica, lumea ar fi rămas pentru mine conjuraţia desfiinţătorilor. Toată viaţa mea de tînăr cercetător la Institutul de Filozofie al Academiei s-a compus dintr-o suită de scenarii ale strivirii (...) Din acest preaplin dau şi eu la rîndul meu. Şi datorită lui, primesc acum de la tine“.

Sîntem „generaţia Humanitas“, exclamă Gabriel Cercel perfect justificat. Generaţia „paideii umaniste, a recuperării interbelicilor, a clasicilor şi totodată a demitizării lor post-moderne în tradiţia deconstrucţiei heideggeriene a metafizicii, a căutărilor lui Andrei Pleşu pe tărîmul unei terra mirabilis, a rafinamentului incomod şi erudit al lui Horia-Roman Patapievici, dar şi a prozei lui Cărtărescu, a redescoperirii izvoarelor propriei tradiţii şi totodată a experimentelor occidentale diverse“. 

În fine, din mulţimea punctelor de fierbinte interes ale acestui dialog epistolar, aleg unul, de la p. 115: „Demersul nostru – scrie Liiceanu în 19 ian. 2010 – ar atrage, poate, atenţia criticilor literari asupra nevoii urgente de a recupera filozofia pentru formaţia lor, ca instrument fundamental în hermeneutica literară. Confraţii lor din interbelic integraseră filozofia în instrumentarul meseriei lor. Cei din postbelic au pierdut-o oarecum firesc, în măsura în care, sub comunişti, filozofia a devenit ideologie şi s-a pierdut ca fapt de cultură“.

Ce ziceţi, vă lăsaţi ispitiţi la un dosar dilematic pe tema asta? 

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.