A douăzecea Gală UNITER
Iac-aşa se duce viaţa, din Gală în gală. Luni 23 aprilie, orele 21, cînd Ion Caramitru a dat intrarea în cea de-a 20-a sărbătoare anuală a UNITER, am rămas holbat cu ochii-n soarele ce-mi umbrea dulcea pasăre a tinereţii. Nu mai ştiu cum va fi fost în 1993 la Odeon, dar ştiu că: 1) nu am ratat decît o singură ediţie în două decenii, doar fiindcă nu eram în ţară, 2) pe atunci eram fanatizat de neuitata nebunie pe nume Richard III (Mihai Măniuţiu & Marcel Iureş), făceam pagini Richard Eyre în LA&I şi mă lăsam alintat de Corina Şuteu, energia nepereche care ne invita, pe Tania şi pe mine, alături de Sandu Dabija, la atelierele ECUMEst, să le povestim străinilor cum devine cu teatrul în dictatură. Estimp, am fost în juriul final din 1994, alături de Mihai Fotino, Victor Rebengiuc, Florica Ichim, Cristina Dumitrescu, Dumitru Solomon şi Irina Prodan, apoi în juriile concursului „Piesa anului“, 1997, 1998, 2000, 2009, unde aveam să-i descopăr pe Radu Macrinici, Petre Barbu, Saviana Stănescu, Olga Delia Mateescu, dar şi, ca dramaturgi, pe Ion Mircea şi Liviu Ioan Stoiciu, făcînd uitate tonele de maculatură dactilografiată (care mi-au mîncat multe nopţi) cu nefericite pastişe la Victor Eftimiu şi Valeriu Anania, la Marin Sorescu, Teodor Mazilu, Ion Băieşu, D. Solomon...
Chiar: umblu în sacul cu amintiri şi (lăsînd de-o parte atîtea secvenţe suculente, incredibile astăzi, cu Ion Bogdan Lefter, Marina Constantinescu, Victor Scoradeţ, Marian Popescu şi Nicolae Manolescu) dau de scena cu acel Mişu Fotino înduioşător de şocat de refuzul junilor actori, proaspăt angajaţi postrevoluţionar la Naţional, de a juca în weekend. Cîte zile oi trăi n-am să uit stupefacţia Bătrînului Meşter: „auzi, dragă, ce aberaţie! Ăştia cică sîmbăta, duminica şi lunea nu calcă în teatru! Cică-s liberi! Păi, unde şi cînd s-a pomenit aşa ceva!? Se ştie de secole că actorul, curva şi chelnerul musai să stea nesmintit la cheremul publicului la sfîrşit de săptămînă!“.
Anul trecut, la Gală, ştiu c-am folosit verdictul „desfrunzire“, pledînd pentru o reinventare, o resuscitare, o infuzie de imaginaţie întru redimensionarea fenomenului. Anul ăsta mi se îmbie alte epitete de jalnică fragilitate, precum sărăcuţ şi tristuţ. Una peste alta, senzaţia finală a fost una de „s-a dus fala falnicei Veneţii“. Poate unde-am stat, de data asta, la balcon, nemaivăzînd şi nesalutînd high life-ul breslei, fără strîngeri de mînă, zîmbete largi, conversaţii eclatant ipocrite, coate aluzive, şoapte complice şi năucitoare efluvii olfactive, fără pariuri la ureche privindu-i pe cîştigători, fără largile spaţii de snobilime luxoasă şi cotoaieri diplomatice din Sala Mare a Naţionalului, ori de la Sala Palatului, dar, ce-i drept, şi fără umilele reacţii de animale dresate-n rezervaţie, ca la ediţiile desfăşurate-n Studioul 3 sau 4 al TVR. Uneori, lucruri dintr-astea întreţin iluzia că, da, teatrul nu mai poate de bine.
Fapt e că, deşi mi-am dat singur pinteni să mă bucur conştiincios de la orele 21 pînă spre 1 noaptea, nu am reuşit să plec altminteri decît sleit. Nici măcar iritat, decepţionat la modul agresiv, ca altădată, ci resemnat ca o cîrtiţă scoasă cu forţa pe brazdă. Cu o irepresibilă senzaţie de pauperitate. Mult mai puţine prezenţe de calibru. Mult mai puţine vorbiri emoţionante. Mult mai puţine momente artistice excitante. Mult mai puţine spectacole în chip copleşitor concurente.
Mult mai puţine ambiţii regizorale şi actoriceşti în conflict. Mult mai puţine impasuri opţionale la premiile de debut (între actori, autori, regizori, scenografi), între teatrologi şi cronicari, între coregrafi, păpuşari ş.a.m.d. Oare vom mai avea parte cîndva de acei evisceranţi pumni în stomac, cu suflarea dumnezeieşte întretăiată, ca la năucitoarea premiere a Ginei Patrichi? Sau de clipe de levitaţie, ca la prezenţa scenică a unor Liviu Ciulei, Olga Tudorache, Valeria Seciu, Marcel Iureş, Ştefan Iordache, David Esrig, Horaţiu Mălăele, Victor Rebengiuc, George Banu...?
Mi se spune de peste tot să gîndesc pozitiv. Să exalt jumătatea plină a paharului. Să mă bucur de ce este, nu să mă lamentez de ce nu avem şi bovarizînd la ce-ar fi putut să fie. Cu alte cuvinte, de vreme ce tot se-alege praful, încai să sprijinim ce-a mai rămas din acoperiş, să injectăm lapte de ciment în fundaţie şi să văruim copacii din grădină împotriva omizilor.
Bun.
Aşa că voi spune că m-au bucurat enorm premiile obţinute de Mariana Mihuţ („cea mai bună actriţă în rol principal“: Bunica din Îngropaţi-mă pe după plintă, la Bulandra, un uluitor amestec de forţă, disperare, isterie dominatoare, nesaţiu afectiv, sadism matern şi spulber existenţial) şi Raluca Vermeşan (Helen din XXL, Teatrul ACT, ataşantă performanţă monologală, o actriţă dotată deopotrivă cu adrenalină şi vulnerabilitate, cu trufie, cruzime, sete de putere şi gingăşie paradoxală). Dar nu-mi pot reprima imensa tristeţe pentru înfrîngerea lui Marian Râlea, cu extraordinara sa partitură din rolul Saşa Saveliev, în aceeaşi Îngropaţi-mă pe după plintă, unde are simultan vreo două vîrste şi trei personalităţi, ducînd în spinare o lume şi-o viaţă în egală măsură vide şi preapline, exemplare şi exasperante.
M-am bucurat sincer de Yuri Kordonsky („cel mai bun spectacol: Ultima zi a tinereţii, Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu), dar la fel de sincer m-a necăjit că a pierdut Costin Manoliu cu Taina iubirii (Părintele Arsenie Boca) la Teatrul Radiofonic.
M-a intrigat că nu a spus nimeni, într-o propoziţie măcar, despre ce este vorba în Ultimul pact, piesa Oanei Maria Cajal, premiată de juriul Casei Regale a României, ca să nu mai spun că volumul a fost de negăsit, dacă voiai să-l cumperi, în holul teatrului.
În schimb, ne-am regalat nu doar cu un Ioan Gyuri Pascu savuros ca-ntotdeauna (chit că mai trist, în ciuda strălucirilor hip-hopiste), dar mai ales cu violoncelismul oximoronic al lui Adrian Naidin, care precis că l-ar fi ravisat pe Dorin Liviu Zaharia. La limita kitsch-ului, adevărat (amalgamînd tulnicărimi maramureşene şi linii melodice din Michael Jackson), dar nu mai puţin acaparant pentru auzul nostru cotropit de agresiunile postmodernităţii.
În 2011 am rămas fără Liviu Ciulei şi Alexandru Tocilescu, duhul amîndorura fiind emoţionant prezent în seara Galei. Adevărul e că, teatraliceşte, sîntem tot mai pustiiţi. Orfani dezorientaţi.
Altminteri, dincolo de alura impresionantă a doctorului Sandu Mihai Cociaşu, ori de – într-adevăr – imposibila alegere între Victor Rebengiuc şi Cornel Scripcaru, în Ivanov-ul de la Bulandra, la premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar (a cîştigat, pe merit, cred eu, Scripcaru-Lebedev, dar asta numai fiindcă Rebengiuc a făcut... rol principal din Matvei Semionovici Şabelski!), eu m-am ales cu imaginea unei impresionante împătimiri scenice pe nume Monica Andronescu (premiul pentru critică de teatru). I-am fost vecin de scaun şi i-am urmărit atent, cu paternă curiozitate, reacţiile de spectator. Aplaudă frenetic participativ, îşi etalează sincer, cu juvenilă încruntare, rezervele, palpită jubilativ şi exclamă cu patos. Pe scurt, simţi că iubeşte Scena. Promit să-i citesc articolele cu aplicaţiune.
Apropo de scenă, Ştefan Oprea a făcut o apropiere subtilă. A evocat-o pe Marguerite Yourcenar. La întrebarea „Ce aţi lua numaidecît dintr-o casă cuprinsă de flăcări?“, autoarea Memoriilor lui Hadrian a răspuns: Focul. La fel noi, iubitorii teatrului – a spus criticul ieşean –, vom spune că, odată trecuţi Dincolo, ne-ar fi de ajuns să ducem cu noi o scenă, cu cîţiva histrioni.
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.
