O jucărie toxică: "iepoca de aur"
Cadou apelpisit la ocazie festivă. Cîţiva prieteni care m-au deprins oarecum, pe mine, individualistul autoritarist, cu cele democratice şi spiritul de echipă (îmblînzindu-mi răbdător, cale de trei ani, într-un board de ONG cu serios blazon, ignoranţa în materie şi impulsurile coleric-vanitoase), m-au regalat nu „doar“ cu două sticle de vin de colecţie şi un stilou umilitor, ci şi cu o carte năstruşnică, născătoare deopotrivă de dulceţuri nostalgice şi fiere melancolică: Epoca de aur, pentru copii (The Golden Age for children) de Ştefan Constantinescu. O lucrătură editorială frumoasă (Andreea Cârnu, Giorgiana Zachia, Alexandru Stoica, design and paper engineering Arina Stoenescu), apărută în 2008 graţie colaborării Institutului Cultural Român din Stockholm cu Labyrint Press şi Pioner Press din capitala Suediei. („Printed in China“, hélas). Proaspăt întors către miezul nopţii de la sobrul bairam de rămas-bun-la-ncheiere-de-mandat, odată strecurat în pijama n-am putut să mă abţin: am plonjat cu (pe rînd) stupefacţie, furie, neputinţă, durere, draci şi resemnare în bucoavna brusc aducătoare de ceauşism. Dînd paginile cînd cu mirare şi masochistă plăcere, cînd cu turbare, mi s-a reactualizat violent amestecul de enervare şi blazare, de îngăduinţă paternă şi severitate fraternă, de afecţiune, jubilaţie stilistică, iritare şi compătimire cu care am citit O lume dispărută, incitanta carte dedicată adolescenţei în ultimul deceniu ceauşist de Paul Cernat, Angelo Mitchievici, Ion Manolescu şi Ioan Stanomir. Dar şi, pînă la un punct, Cartea roz a comunismului, de Gabriel Decuble şi trist-savuroasele istorii de viaţă adunate de Dan Lungu în cercetările lui sociologice. Ori sentimentele împărţite cu care am văzut filmele produse de Cristian Mungiu din suita Epocii de aur, împreună cu încruntările create de inconştientele pledoarii cu arome sovieto-muscăleşti suflate pe fripturi maoisto-guevarist-68-iste de constelaţia Ernu-Cistelecan-Matei-Ponta&Co.
Născut în 1968, „decreţel“ carevasăzică, Ştefan Constantinescu trăieşte şi lucrează la Stockholm şi Bucureşti. Ingenioasa inginerie grafică a albumului (care înţeleg că a generat un real succes de librărie) ne readuce-n suflet, vedere şi simţiri cozile la Alimentara, raţionalizarea benzinei şi, în consecinţă, alternarea duminicilor cu numere (de maşină) pare şi impare, triplarea natalităţii în 1968 faţă de 1966, în urma interzicerii avortului şi a altor metode contraceptive, involuţia lui Moş Crăciun către Moş Gerilă, stabilirea de către Partid a cotelor zilnice alimentare în 1986-1989 (i.e. 107 gr. carne, 215 gr. lactate, 75 gr. fructe, 116 gr. cartofi, 181 gr. alte legume), odiseea achiziţionării unei maşini Dacia (pentru care mîncai cîţiva ani iaurt în loc de carne şi pe care o aşteptai minimum cinci ani după achitarea avansului, pentru a fugi cu ea, imediat după aceea, la service), distrugerea (ori criminal de inutila strămutare) a bisericilor, nebunia sistematizărilor, Decretul 98 prin care se instituia controlul riguros al maşinilor de scris, nenorocitele blocuri botezate cache-églises... şi încă altele.
Totodată – asemeni generaţiei semnatarilor din O lume pierdută, care mîngîiau cu ochii inimii eugeniile, sticlele de Cico, Pif-urile şi Rohan-ul editate de comuniştii francezi, napolitana Dănuţ, pufuleţii, uniforma „şoimilor patriei“, cutare replici din filmele lui Sergiu Nicolaescu ori Şovu-Corjos, forfota manufacturieră de la „cercurile pioniereşti“ ş.a.m.d. – te trezeşti şi tu, sexagenar (ne)vindecat, pipăind, ca orbul lumina, reproducerea în miniatură a carnetului de UTC, a buletinului de identitate (aşa-zisul „birou de populaţie“), a certificatului de naştere şi a legitimaţiei-abonament pentru raţia alimentară, stupida şi poroasa copertă a Caietului de elev, lamentabila imagine a cărţilor poştale, dar şi miniaturile bancnotelor de 10, 25, 50 şi 100 lei, pe care visai să le aduni ca pe sfintele moaşte. Cum să nu-ţi răsară în minte – dorindu-ţi un capitol aparte pentru ele – mult-visatele etichete ale produselor cu care se făcea jegosul troc al supravieţuirii în jalnica descurcăreală de atunci – Kent, Amigo, Rexona, Fa, Ballantine’s,Vegeta, OB etc., ori să nu doreşti un spaţiu mai larg pentru rostul determinant al postului de radio Europa Liberă, fie şi plecînd numai de la influenţa enormă a lui Cornel Chiriac?!
Dilemă: cum să extirpi, astăzi, nostalgia celor care, în plin marasm profesional şi coşmar ideologic, i-au văzut la Bucureşti în 1965 pe Louis Armstrong, Duke Ellington, Josephine Becker, apoi pe Bécaud, Yves Montand, Juliette Gréco, Jacques Hustin, Hugues Aufray şi toată stelimea de la „Cerbul de aur“, ca să nu mai zic de fanii lui Mony Bordeianu, Mugur Winkler, Dorin Liviu Zaharia, Marcela Saftiuc, Mircea Florian, Liviu Tudan, Doru Stănculescu, Cristi Minculescu şi toţi ceilalţi – arătîndu-le că totul n-a fost decît joc de supape controlate, cînd ei ştiu bine că aia a fost viaţa lor?
Dilemă: e clar că formula „epoca de aur pentru copii“ funcţionează aidoma trenuleţului electric pe care-l cumpără-n extaz pentru fiii şi nepoţii lor taţii şi bunicii frustraţi în copilărie. Ce să priceapă în 2020 din criminala bicisnicie a ceauşismului Matei, finul nostru acum în vîrstă de cinci ani, cînd va extrage din biblioteca naşului albumul de faţă?!? E clar că astfel de cărţi, ca şi Autobiografia lui Ceauşescu, filmul lui Andrei Ujică, presupun o judecată adecvată, de insider care poate să condamne în cunoştinţă de cauză, nu de outsider picat din lună. Adevărata educaţie întru abia de acuma trebuie să înceapă. Citiţi scrisoarea Adinei Brădeanu de la pp. 58-60, unde Studioul Sahia apare simultan în culori faste şi nefaste: „numărul unu al propagandai comuniste“, dar care a salvat de la foame şi ratare o armată de regizori talentaţi. O instituţie mamut, o minciună mamut, dar şi o sinecură, dar şi o şcoală de profesionalism. Tot aşa, în lumea culturală, avem de pritocit mari ambiguităţi de carieră şi caracter precum Zaharia Stancu, Laurenţiu Fulga şi Marin Preda, Zoe Buşulenga şi Radu Beligan, D.R. Popescu, George Bălăiţă şi Marin Constantin, C. Noica şi Al. Paleologu, George Ivaşcu, Mihnea Gheorghiu, Valeriu Râpeanu, Dinu Săraru...
De-aia vin şi zic: „iepoca de aur“ este o jucărie toxică. O fantasmă parşivă. Una de ascuns, dacă nu ştim s-o facem adecvat digerabilă şi degrabă jetabilă. Ori de explicat îndelung, şi nu punînd accentul pe insulele de normalitate, ci pe oceanul de anormalitate. E limpede că rememorarea, patosul evocativ înfrumuseţează, cauţionează, estompează ororile. Dar e la fel de limpede că nostalgia unei tabere de vară pioniereşti la Năvodari, a unor spectacole de la Bulandra sau Teatrul Mic, a unor momente dinspre începuturile Cenaclului „Flacăra“ ş.a.m.d. nu au, în ruptul capului, dreptul de-a exalta trecutul, stimulînd infantile elanuri socialiste într-un organism şubrezit de sărăcia şi debusolarea prezentului, başca terorismul sindical şi nenorocitele fantazări pe tema egalitarismului, protecţiei sociale, statului asistenţial etc. Aud că Fundaţia Soros din România pregăteşte (şi finanţează) un studiu sociologic de anvergură naţională asupra modalităţilor de predare a istoriei comunismului în şcoală. Tare ar fi bine să ne implicăm cît mai mulţi, cît mai serios, în analiza şi dezbaterea rezultatelor.
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.
