"Dintotdeauna am fost mai aproape de «căruţa cu paiaţe»" - interviu cu Răzvan Mazilu

Musical-ul The Full Monty este, poate, spectacolul cu cel mai mare succes în stagiunea 2011-2012, la Teatrul Naţional din Timişoara. Cei familiarizaţi cu atmosfera celebrului film omonim pot regăsi acum un subiect despre probleme cotidiene care tind să devine universale, transpuse pe scenă, în egală măsură cu umor şi sensibilitate, graţie regiei şi coregrafiei lui Răzvan Mazilu.

Care este prima dumneavoastră amintire legată de un musical?

Îmi amintesc de spectacolul My Fair Lady, o producţie a fostei Operete, avînd sediul pe Splaiul Independenţei, unde mă duceam de mînă cu sora mea. Ţin minte o Cleopatra Melidoneanu absolut superbă, o adevarată divă. Totul avea foarte mult umor şi glamour... Tabloul de la Ascot era doar în alb şi negru, ca în film. Eram fascinat.

Am crescut cu spectacolele de la Operă şi de la Operetă, apoi cu filmele muzicale pe care le-am descoperit rînd pe rînd şi care, la început, în adolescenţă, erau mai mult o formă de evaziune. Eram ca personajul Miei Farrow din Trandafirul roşu din Cairo: aproape singur într-o sală de cinema, fascinat de lumea în care aş fi vrut să mă mut, o lume fără probleme, în care oamenii se apucau din senin să danseze pe stradă. Ce putea fi mai frumos de atît?

Mă duceam la Cinematecă unde vedeam Hello, Dolly!, Cîntînd în ploaie sau Un american la Paris şi aveam o mare problemă: cine e mai bun – Fred Astaire sau Gene Kelly? Tot vizionînd West Side Story, am învăţat foarte multe de la Jerome Robbins, apoi l-am descoperit pe Bob Fosse cu Cabaret, All That Jazz şi Sweet Charity. Cunosc pe de rost aceste filme şi coregrafiile lor – fotogramă cu fotogramă, mişcare cu mişcare.

Care credeţi că sînt ingredientele de succes pentru un musical valoros?

O echipă bună de creatori şi o distribuţie pe măsură, artişti cu voci performante; o poveste bine scrisă, fie că e un libret sau un text dramatic; mult umor, dacă e comedie; cel puţin o melodie cu care să pleci acasă, fredonînd-o pe stradă... Creatorii trebuie să cunoască un anumit mecanism de punere în scenă a musical-ului, care mie îmi pare ca o cutie cu surprize. Tot timpul spectatorul trebuie fie surprins cu ceva.

Cum vedeţi situaţia musical-ului în spaţiul românesc?

Apreciez foarte mult ce s-a construit la Teatrul de Operetă „Ion Dacian“. Practic, este singurul loc din Bucureşti şi din ţară care a impus acest gen. Iată, cu The Full Monty, Teatrul Naţional din Timişoara şi-a dorit şi a reuşit să-şi diversifice repertoriul, să arate că se poate monta musical şi într-un teatru dramatic. La Teatrul German din Timişoara se joacă Sunetul muzicii, iar la Teatrul din Oradea – Scripcarul pe acoperiş. În rest...

Mi se pare foarte greu, aproape imposibil să produci acest gen de spectacol într-un peisaj teatral lipsit de diversitate, îmbîcsit, dubios chiar, cum e cel din Bucureşti. Nu există nici un producător dispus să investească mulţi, foarte mulţi bani într-un musical de bun-gust. În Bucureşti se produc doar şuşe. E păcat, căci există destui oameni interesanţi, talentaţi, polivalenţi, pe care îi interesează genul. Apoi, mai este o mare problemă, şi anume întreţinerea unei producţii. Din cauza sistemului teatral românesc, a lipsei de tradiţie, a lipsei de exerciţiu permanent a artiştilor români, un musical nu se poate juca atît de des pe cît ar fi nevoie, astfel că există pauze mari între reprezentaţii, care duc, inevitabil, la scăderea calităţii spectacolului. Nu e atît de greu să produci un musical, pe cît e de greu să-l păstrezi ca la premieră, la acelaşi standard şi cu aceeaşi energie.

Care a fost principala modalitate de lucru la The Full Monty? Reflectă ce aţi vrut să spuneţi şi să se vadă?

Pentru acest spectacol s-au pus în mişcare toate resursele Teatrului Naţional din Timişoara, se lucra pe mai multe fronturi şi, deşi am avut un timp foarte scurt la dispoziţie – doar două luni şi jumătate –, tuturor ne-a făcut mare plăcere să muncim, să ne autodepăşim, să facem ce nu am mai făcut pînă acum (sînt actori în distribuţie care joacă pentru prima dată într-un musical). Am lucrat cu mare voluptate şi plăcere, am rîs foarte mult la repetiţii. Eu mi-am dorit o viziune, să-i zicem, „realistă“ a piesei, filmică, pentru că publicul are ca reper şi filmul cu acelaşi nume, a cărui acţiune e urmărită îndeaproape de textul lui Terrence McNally.

I-am comunicat această viziune scenografului Dragoş Buhagiar şi am lucrat împreună cîteva nopţi la Sibiu, unde Dragoş se afla în acel moment. Consider că Buhagiar este un mare noroc al acestui proiect, spaţiul scenografic şi costumele fiind definitorii pentru succesul unui musical. Sigur că acum, privind retrospectiv, aş mai schimba cîte ceva pe alocuri, dar asta se întîmplă, de fapt, cu orice spectacol.

Ce îi trebuie unui artist pentru a face performanţă în musical?

Voce, charismă, expresie plastică (dacă nu talent coregrafic), o anume ştiinţă a interpretării textului, într-un mod profund, dar subtil, fără să psihologizeze aiurea şi, mai ales, un anumit tip de energie permanentă care face din el nu doar un actant, ci un entertainer autentic.

Dar unui regizor, pentru a monta la standarde optime un musical?

Să cunoască multă muzică şi să aibă viziunea spectacolului ca show total. Dacă regizorul e şi coregraf, cu atît mai bine, căci rezultatul poate să fie mai organic. El trebuie să gîndească actul teatral foarte ludic şi relaxat şi să nu manifeste prejudecăţi în ceea ce priveşte glamour-ul pe scenă. În orice caz, cu toţii trebuie să ne eliberăm de ideea conform căreia musical-ul e un gen minor. Spun asta pentru că am întîlnit şi astfel de abordări. În spatele paietelor şi al coregrafiilor există personaje cu substanţă, situaţii veridice, mesaje care ne interesează pe toţi.      

Ce spectacol v-aţi dori în mod special să mai montaţi?

Ţin să spun că nu sînt la primul musical din carieră. Cu ani în urmă, am montat în Grecia, la Atena, musical-ul Marlene de Pam Gems, spectacol pentru care Pam Gems a fost nominalizată la Tony Awards. Spectacolul o are în centru, desigur, pe Marlene Dietrich – un musical de mici dimensiuni cu şase actori şi un pianist, în care se cîntau cîntece celebre ca „Lili Marlene“ sau „Where Have All The Flowers Gone?“...

Aş monta un musical american, Victor/Victoria, de exemplu, sau Kiss of the Spider-Woman, care are o poveste superbă şi care e cvasinecunoscut la noi. Îmi doresc pe viitor să montez musical, simt foarte bine acest gen şi îmi este foarte aproape de suflet. De fapt, dacă stau bine şi mă gîndesc, dintotdeauna am fost mai aproape de ceea ce înseamnă show, de entertainment, de „căruţa cu paiaţe“, decît de avatarurile contorsionate şi „dark“ ale scenei dansului contemporan. 

a consemnat Gina ŞERBĂNESCU