Solidaritate

În articolul meu „ICR insultat pentru performanţă“ scriam (corectez aici o mică greşeală de tipar): „... dl Ponta a vrut să-şi încerce puterile de mic autoritar, declarînd albul cel mai limpede negreală“. Într-adevăr, ceea ce stîrneşte indignare în Ordonanţa de Urgenţă cu privire la ICR nu e numai faptul că se încearcă distrugerea unei instituţii de calitate europeană, că fiind o excepţie fericită, ea trebuie neapărat rasă. Chiar mai periculoasă mi se pare agresivitatea minciunii, minciuna beton prin care se motivează decizia. Se invocă caracterul politizat al ICR, iar ICR a militat tocmai împotriva politizării culturii. Se susţine că prin trecerea sub controlul Senatului ICR va fi ferit de ingerinţe politice şi tocmai această subordonare ar pune ICR într-un cadru de confruntări politice, care sînt fireşti în funcţionarea Parlamentului. Se vorbeşte despre nereguli financiare şi, în fiecare an, insistentele comisii de control nu au putut descoperi la ICR nici o neregulă. Se menţionează sentimentul de alienare pe care manifestări organizate de ICR le-a stîrnit anumitor comunităţi din disapora românească; dar Institutul are menirea să facă cunoscută cultura românească mediilor internaţionale, cu al căror puls cultural acţiunile sale sînt într-un remarcabil acord. În sfîrşit, subminarea ICR e decisă printr-o Ordonanţă de Urgenţă, cînd nimic din situaţia ICR nu justifică urgenţa.

Minciuna este integrală, răstoarnă punct cu punct, metodic şi grosolan, adevărul. Avem aici o încercare de a pune legea în slujba minciunii. A unei minciuni care vrea să lovească rapid, pînă lumea nu se dezmeticeşte. M-au revoltat mereu cei care spun că „nu s-a schimbat nimic“ faţă de perioada comunistă. Dar manevra Guvernului Ponta în cazul ICR e de stil totalitar. Vrea să ne bage pe gît opusul realităţii, să ni-l impună peste noapte prin lege.

Însă ne aflăm acum într-un altfel de regim, unde, cu toate crizele, harababura şi blocajele lui, minciuna oficială nu îşi poate face toate mendrele. Solidaritatea în jurul ICR e un fenomen tonic, e un exerciţiu de democraţie care va avea, să sperăm, cîştig de cauză. Luni, 18 iunie, sute de oameni au aplaudat minute în şir în faţa Institutului, la demonstraţia iniţiată de Asociaţia pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate. Grupul pentru Dialog Social, Pen Club România şi Asociaţia Ziariştilor Independenţi din România au organizat a doua zi o dezbatere „S.O.S. – I.C.R.! Repolitizarea instituţiilor?“. În urma petiţiei prin care Alianţa pentru o Românie curată cerea atacarea OUG 27/ 2012, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituţională a României cu privire la nelegalitatea ordonanţei. Presa, personalităţile şi mediile culturale au dat protestului o sonoritate puternică. Iar acest protest e de continuat pe toate căile legale. Nu trebuie ca el să-şi piardă acuitatea în „simfonia“ din ce în ce mai stridentă a ştirilor de senzaţie. Fiindcă el e şi un act de vigilenţă democratică. E un gest de împotrivire faţă de legalizarea minciunii, faţă de instalarea minciunii prin lege. 

* * *

Din fericire, solidaritatea are, ca să se manifeste, şi prilejuri mai faste, mai alese. De curînd, oameni apropiaţi intelectual, discipoli, personalităţi academice din ţară şi străinătate l-au sărbătorit pe Gabriel Liiceanu printr-o colecţie de texte pline de savoare şi de simpatie riguroasă. Departe de buchetul fad de laude, fiecare text participă la ceremonialul unei admiraţii cu miez, precis argumentate, expuse cu stil, cu umor, cu seriozitatea lucrurilor autentice. Tonurilor vii din „Întîlniri, evocări“ (Marie-France Ionesco, Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu, Vlad Zografi, Vladimir Tismăneanu, Radu Paraschivescu, Cătălin Cioabă, Neagu Djuvara, Alain Besançon, Ana Blandiana, Emil Brumaru) le urmează analitica din „Provocările exegetice“ (Ioana Pârvulescu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Flonta, Toma Pavel, Ştefan Afloroaei, Alexander Baumgarten, Gheorghe Paşcalău, Paul Marinescu, Gabriel Cercel, Bogdan Mincă, Sorin Lavric) şi consistenţa unor „Studii şi eseuri“ legate în mare parte de domenii pe care lucrează Gabriel Liiceanu (Friedrich-Wilhelm von Herrmann, Walter Biemel, Victor Ieronim Stoichiţă, Virgil Ciomoş, Andrei Cornea, Christian Ferencz-Flatz, Cristian Ciocan), toate acestea reunite de Cătălin Cioabă şi Bogdan Mincă într-o Carte a prietenilor, Liber amicorum, la ZETA books.

Cărţile-jurnal ale lui Gabriel Liiceanu dovedesc în ce măsură el este un om al prieteniilor exigente. El are cultul? şi cultura? prieteniei cu prag greu de trecut, cu investire fără rest după trecerea lui. Nu puţine sînt, în Liber amicorum, textele care vorbesc despre un drum de la imaginea exterioară sau publică a lui Gabriel Liiceanu pînă la întîlnirea cu intimitatea lui culturală şi umană. Ni se arată tensiunea care uneşte aceste chipuri, descoperite în experienţa însăşi a prieteniei sau în cărţile unde Gabriel Liiceanu îşi elaborează confesiunea. Întîi chipul public, al unui personaj stîncos, de creastă etică şi altitudine intelectuală, care impune respectul, dar şi distanţe, piedici, interdicţii de acces facil. Apoi chipul colaborării intelectuale: pasiunea contaminantă cu care trăieşte gîndul, bucuria dialogului şi a lucrului în comun, autoritatea caldă cu care stîrneşte şi susţine proiecte de calitate, cu care formează discipoli pentru a-i transforma în colegi mai tineri. Dincolo de alt prag, descoperim, îmbinată cu rigoarea, capacităţile de mlădiere şi de dilatare ale personajului: grija mereu vie în care îi cuprinde pe cei din jur, verva pusă în jocul întîlnirilor, buna dispoziţie ludică. În sfîrşit, dincolo de ultimul prag, chipul cel mai intim: îndîrjita chestionare de sine, rotirile în jurul întrebărilor ultime, crizele interioare înfruntate prin terapia scrisului, a reflexivităţii, a prieteniei. E chipul cel mai ascuns, mai propriu, mai dramatic. Pe acesta Gabriel Liiceanu îl converteşte în chip dezvăluit tuturor, oferindu-l, colegial, cititorului ca oglindă ajutătoare, ca pe o încercare de convieţuire lucidă cu sine.

Ştim din Declaraţie de iubire că prietenii în care s-a investit sînt pentru Gabriel Liiceanu un înveliş vital, protector faţă de uzura la care ne supune mecanismul lumii. Cartea prietenilor poate fi citită ca un răspuns la acest mod de a trăi prietenia, ca o confirmare. Nu pentru că ea l-ar „apăra“ împotriva urii şi a atacurilor lansate de micimi din lumea politică şi culturală, ulcerate de exigenţele morale rostite înalt de Gabriel Liiceanu. Nu despre această protecţie conjuncturală este vorba. Ci despre faptul că Liber amicorum este un exerciţiu concentrat, metodic, de recunoaştere a ceea ce Gabriel Liiceanu a construit în spaţiul intelectual şi public românesc, a ceea ce este el în acest spaţiu. E o mărturie despre radiaţia faptelor sale culturale, despre calitatea prezenţei lui. Iar această prezenţă e întărită, e asimilată şi sporită prin recunoaşterea avizată, activă, cercetătoare cu care îl înconjoară textele volumului.

Mai ales astăzi un asemenea volum e, cred, preţios. Întîi, fiindcă efortul unui om al spiritului nu se întregeşte decît prin eficacitatea cu care el lucrează în ceilalţi. Iar primul semn al acestei eficacităţi este tocmai receptarea activă, recunoaşterea bine condusă şi bine pusă în pagină a ceea ce ne este oferit. În al doilea rînd, volumul e preţios, fiindcă – într-un spaţiu public unde indiferenţa faţă de adevăr, unde măsluirea lui riscă să devină curente – Liber amicorum se referă la un exemplu de probitate intelectuală şi ne arată că ea poate stîrni solidaritate. În sfîrşit, ca şi volumele editate de Mihail Neamţu şi Bogdan Tătaru-Cazaban în onoarea lui Andrei Pleşu, volumul e un exerciţiu de admiraţie recunoscătoare. Or, fără ea, continuitatea în actul cunoaşterii, dar şi construcţia vieţii comunitare sînt cu neputinţă. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cele mai recente cărţi publicate sînt Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Polirom, 2011.