Vama nu se salvează
● Vama, 2012, Gazeta Sporturilor, 2012.
În a doua jumătate a anilor ’90, o trupă cu nume de sat pescăresc de la graniţa cu Bulgaria devenea motivul unei oarecare isterii populare. Vama Veche îşi exhiba în acea vreme un frontman fără o voce care să-l scoată din pluton, dar bine înarmat cu charismă şi, eventual, acel amănunt care le face pe fete să suspine, Tudor Chirilă, şi însemna, înainte de orice, texte. Ironice sau copilăreşti, melodramatice sau zeflemitoare, deştepte sau pur şi simplu şchioape, ele făceau apel la un imaginar adolescentin sau studenţesc, în care idilele de plajă, caii din Marlboro, avatarurile relaţiilor sentimentale (post-) pubere, alcoolul şi iarba ca motoare ale distracţiei/aventurii/evaziunii/libertăţii fără frontiere, armata ca spaţiu anomic şi bancurile de tavernă, cu sfinţi & dumnezei, erau fragmentele unui caleidoscop suficient de mesmerizant pentru o generaţie care, întîmplător sau nu, îşi petrecea vacanţele chiar pe plaja plină de chiştoace de ţigări şi cioburi din sticle de bere a satului de care vorbeam la început.
Sound-ul în sine, cel desprins de plasa de siguranţă a textelor, nu s-a aventurat, însă, niciodată prea departe de un conformism care topea foarte cuminte influenţe din rock-ul şi, parţial, folk-ul ultimilor 20 de ani. Era, cu toate astea, rama perfectă pentru o generaţie care, deşi continua să consume/recupereze compulsiv muzica părinţilor ei, avea nevoie de un upgrade al moravurilor, transformate radical de nu foarte îndepărtata schimbare de semn politic, social şi economic, bine intuit de VV. Trupa aceea s-a spart cu destul zgomot între timp, Chirilă născînd un nou proiect, botezat neinspirat Vama, cealaltă jumătate de nume plecînd împreună cu restul componenţilor defunctei entităţi muzicale.
De la acel început fericit pentru formaţia din Bucureşti, întîmplat în 1996, şi pînă la acest al doilea album al band-ului lui Tudor Chirilă, numit 2012, au trecut destui ani. Suficienţi pentru ca un extraterestru care ne-ar fi vizitat lumea doar în aceşti doi ani să spere a descoperi o (r)evoluţie stilistică. Ea există, evident, dar nu am nici o dovadă (sînt sigur că nici ET n-o are), ascultînd acest al doilea album cu numele Vama pe copertă, că nu se lipeşte de un model al pop-rock-ului comercial made in RO care, de la Bere Gratis la Direcţia V, via imposibila formaţie Voltaj, funcţionează într-o dimensiune sonoră aproape înspăimîntătoare. Iar Vama nu iese din bula aceasta în care singura sursă de inspiraţie pare a fi britpop-ul melodramatic al unor Coldplay, cuplat cu o bombastică de stadion ‡ la Muse, totul împroşcat cu reflexe rockiste middle of the road. În regulă, poate că uneori te poţi întîlni cu piese care te duc cu gîndul la soundtrack-ul compus de Air pentru Sinuciderea fecioarelor, precum „Fata în boxeri şi în tricou alb“, dar astea sînt doar nişte accidente pe care nu ştii cum să le priveşti.
Nici măcar textele nu îl mai ajută astăzi pe Tudor Chirilă, chiar dacă ele reuşesc cumva să sară de media soporiferă a abonaţilor la rotaţiile în buclă pe FM-ul românesc. OK, omul nostru s-a maturizat îndeajuns de mult încît să comute din cînd în cînd pe critică socială („Regatul meu pe un vis“, „Epidemie de iubire“, „Declar pierdută ţară“), dar lipsa completă de subversivitate face ca aceste încercări să se confunde cu cele despre, de exemplu, sex. Pînă la urmă, Vama e chiar genul acela de grup care ar putea provoca cel mult o mică revoluţie sexuală. Eventual, de pe undele scurte.
Paul Breazu este jurnalist.
