Stella

Jurnal pentru Stella al lui Jonathan Swift e o carte rară în multe sensuri. Scriere postumă, dedicată unei singure persoane, carte trecută prin multe transformări şi schimbări de titluri, document psihologic şi afectiv al unui enorm scriitor, dar şi document politic al unei epoci complicate (Anglia în preajma Păcii de la Utrecht), jurnalul e şi laboratorul secret (de limbaj încifrat şi, uneori, de personaje) pentru Călătoriile lui Gulliver. Eleganta ediţie românească datorată lui Barbu Brezianu a ajuns ea însăşi o raritate bibliofilă. Nu o veţi găsi nici la anticariate, extrem de rar pe la sala de lectură a unei biblioteci. Eu am pierdut-o aşa cum se pierd cărţile rare, împrumutînd-o şi uitînd să o cer înapoi. N-o să vă povestesc exhibiţiile la care am recurs ca s-o mai răsfoiesc o dată pentru acest text, la urma urmelor (pînă s-o găsi un editor destul de dedicat încît s-o reediteze) ele intră în amorul necondiţionat şi brusc aventuros pentru cîte-o carte.

Se ştie, Jurnal pentru Stella e şi cartea cea mai bizară, mai voluminoasă şi mai necitită a lui Swift. Epistolar parţial, scris (între 1710 şi 1713) exclusiv pentru Stella – fata trimisă chiar de Swift, din motive pragmatic-medicale, în Irlanda –, cele 65 de scrisori conturează un personaj masculin extrem, dur şi inflexibil, jucînd comedia politicii londoneze după reguli proprii, păstrîndu-şi mereu rangul (spiritual) şi înghiţind în final, ca pe-o ironie a sorţii, veninul ingratitudinii.

Dar cine e Stella? Stella nu e nici măcar Stella. Numele tinerei femei cu 14 ani mai tînără decît Swift este, de fapt, Ester Johnson. Stella o va numi scriitorul abia în poemele scrise tot pentru ea, la mulţi ani după jurnalul londonez, iar numele va fi bătut în cuie de cel de-al treilea editor al jurnalului. Stella a fost, de fapt, unica cititoare veritabilă a scrisorilor trimise de Swift, singura care îi înţelegea prescurtările, aluziile şi fîstîcelile, deşi într-un mod dublu deviat – o dată pentru că fata nu citea singură epistolele, din pricina unei boli de ochi, apoi pentru că Swift folosea un little language, intraductibil chiar şi în engleza normală.

Stella citeşte cu ochii doamnei Rebecca Dingley, o prietenă care o însoţise în Irlanda, iar scrisorile le sînt adresate reverenţios şi simultan amîndurora, la fel şi cadourile („şocolata Stellei, tutunul lui Dingley“); tandreţurile şi visele pe jumătate povestite sînt însă doar pentru Stella. Dintr-o inflexibilă vocaţie didactică, Swift le corectează „celor două obrăznicături mici şi scumpe“ greşelile de ortografie, dar numai Stella îl înfurie (rar) cu adevărat. El îşi ia faţă de amîndouă o serie de libertăţi erotice plurale („ce n-aş da să-mi pot pune mîna îngheţată în locul vostru cel mai călduros, tinere domniţe“) şi le transmite celor două „şnapance scumpe“ nişte versuri licenţioase, cu povestea aferentă: „Departe de negoţuri, de-a lumii zvîrcolire, / Nemistuit de rîvne şi la iubire mut, / Aştept luntrea lui Caron, mă ducă-n nemurire: / Estimp beau ca o bute şi ca un iepur...“. Dar cînd i se adresează doar Stellei, echivocul, îngheţatul şi crudul cleric irlandez cade pradă unei tandreţi sfîşietoare. Ei îi spune de ce a plecat şi cînd se va întoarce, ei îi scrie (lucru confirmat de primii lectori ai manuscriselor) cu ochii închişi, pe ea o imploră să îşi schimbe calul nărăvaş. Şi numai ea înţelege (deşi Dingley îi citea Stellei scrisorile) cînd Swift e îndrăgostit de altcineva.

Swift îi face, de altfel, şi singurul portret tombal (acel inegalabil „Caracter al Stellei“) în ziua înmormîntării, la care el nu participă dintr-o imensă greaţă: o supu-smeri-dragă Stella, mînuind pistolul precum cel mai aprig pistolar, cu falii de memorie în care îngropa şi desele lui plecări, mîndră şi atrăgătoare, deşi „poate prea plinuţă“, curajoasă, generoasă şi inflexibilă, la fel ca autorul ei moral. „Caracterul Stellei“, finalul Jurnalului, are, în ediţia pe care am găsit-o cu greu şi cu multe exhibiţii, cum spuneam, jumătate din foi albe, probabil dintr-un accident tipografic. S-ar putea să fie o simplă neşansă, o invitaţie de a căuta o ediţie completă (cea pe care-am dat-o, cu inconştienţă, împrumut). Dar poate că lipsa asta aduce un accent decisiv pe finalul portretului magistral al Stellei, pe care nu-l mai ţineam minte: „Deşi adunase de prin cărţi şi de la viaţă mult mai multă învăţătură decît ar fi deprins în mod obicinuit în locul ei oricare altă femeie, nu se mîndrea defel cu aceasta; cei care o vedeau întîia oară se aşteptau să afle din gura ei ceea ce lumea numeşte «vorbe adînci», ori «cuvîntări înalte», dar de cele mai multe ori rămîneau dezamăgiţi mărturisind că era, de fapt, ca oricare altă femeie. Orice om înţelept înţelegea însă degrabă că modestia ei, în toate privinţele, ascundea de fapt cea mai adîncă pricepere, vădită în felul cum cîntărea observaţiile şi cum punea întrebările.“