La zi în cultură

Micuţul Tochtli, fiul unui „rege“ al drogurilor mexican, ne povesteşte una-alta. Puştiul trăieşte cu tatăl său într-un palat izolat de restul lumii, aşa că lumea pe care el o cunoaşte se reduce la fix 15 persoane (între care gărzile, un educator personal, o damă de companie a tatălui, dar şi „guvernatoru’ lu’ peşte“, mituit să închidă ochii la afacerile părinteşti cu cocaină).

Ultimele studii arată că francezii citesc în jur de 11 cărţi pe an. Multiplicaţi această sumă cu cîteva zeci de milioane – cît reprezintă populaţia activă a Franţei – şi veţi avea o perspectivă asupra dimensiunilor pieţei de carte. Miza e mare – la aceste cifre, se poate deja vorbi de o industrie –, aşa că şi editorii se iau foarte în serios.

Pierrot cade din cer. La propriu. În Arlechino moare?, spectacolul care a inaugurat Laboratorul de noapte, noul spaţiu de joc al Teatrului Bulandra, se aud bătăi repetate într-o uşă din tavan. Uşa dă direct afară şi atunci cînd se deschide spectatorii pot vedea acoperişurile clădirilor din împrejurimi şi cerul de unde Pierrot se rostogoleşte împiedicat pe o scară.

Cînd era în clasa întîi sau a doua, fiică-mea a venit acasă cu prima carte cumpărată de ea însăşi. Era, din cîte-mi amintesc, povestea versificată a unui robot, pe care autorul însuşi o vindea din clasă-n clasă şi din şcoală în şcoală şi pe care fata mea îşi dăduse toţi banii de buzunar din săptămîna aia.

Cine a ascultat, acum mai bine de trei ani, un album numit Jewellery, ştie despre ce vorbesc în momentul acesta. Pînă la acea sclipitoare întîmplare, Mica Levi, adolescentă născută într-o familie de muzicieni, crescuse prin „noroaiele“ muzicale ale Londrei şi-şi făcuse de cap pe astăzi aproape defunctul MySpace.

Dacă principalul barometru al preferinţelor populare în domeniul istoriei filmului universal este topul IMDb, cotele valorilor la bursa criticii, precum şi la cea a regizorimii, se pot măsura cel mai precis după clasamentele făcute, o dată la zece ani, de British Film Institute (prin revista Sight and Sound).

„N-am alte ambiții în afară de aceea de poet domesticit, poet de familie. De aici pleacă și încoace vine poezia mea, atîta cît e. Uită-te și la titlurile volumelor, pomenesc ba de tata, ba de Camelia, ba de Sebastian... Dacă poezia poate genera vreo acțiune magică, atunci asta nu poate consta decît în upgradarea ta ca persoană."

Michel Rostain a fost într-o vreme secretarul lui Peter Brook, iar într-o altă vreme a pus în scenă spectacole de operă. Apoi, în 2011, cu numai un an înainte de a deveni septuagenar, a publicat acest roman – cel dintîi și singur, deocamdată –, distins neîntîrziat cu Premiul Goncourt pentru debut.

Actorul Dorel Vișan va intra probabil în posteritatea cinema-ului românesc, pentru un senator corupt cu poftă de melci din era de după Ceaușescu, și pentru un miner cu un destin teribil de întunecat din Transilvania anilor ’30. Senatorul melcilor a fost nominalizat la Palme D’Or, iar Iacob la Premiile Academiei Europene, ambele pentru cel mai bun film și cel mai bun actor.

„Dialog în spațiul public“ – acesta e titlul unuia dintre proiectele pregătite special pentru Anul culturii chineze în Germania. Acest festival care se întinde pe toată durata anului, în cadrul căruia au fost planificate evenimente în mai multe orașe germane, este organizat de Institutele „Confucius“ și de Ministerul Culturii din China.

„Dacă aveți timp și chef și vreți să contribuiți cu un pixel, cu un gînd, cu un cuvînt, am vrea să vă propunem un scurt exercițiu de amintire și să ne trimiteți cîteva sugestii de...“ Am primit invitația-rugăminte într-un e-mail de la „Scrie despre tine“, un atelier de dramaturgie susținut de regizoarea Vera Ion și actorul Sorin Poamă.

În toţi anii ăştia de cînd scriu despre cărţi, foarte rar mi s-a întîmplat să mi se ceară direct şi imperativ să scriu despre o anumită carte sau un anumit autor. Mi s-a sugerat, nu-i vorbă, adesea, am primit cărţi cu pagina de gardă scrisă mărunt, aproape indescifrabil, cu pixul, am primit telefoane melancolice şi e-mail-uri cvasierotice...

Printre primele experiențe muzicale pe care mi le amintesc, din fragedă copilărie, se numără înmormîntările și nunțile din sat, pe care le frecventam, forțat fiind de cutumele rurale: toți bunicii și copiii, fiecare generație cu interesul ei, trebuiau să se adune pe marginea străzii (principale) să vadă cum trece mortul, ori mireasa, după caz.

Spre deosebire de Mihai Fulger, eu n-aș spune că L’apollonide e „cel mai subtil film“ distribuit la noi anul acesta, dar această reprezentare a vieții de toate zilele într-o casă de toleranță pariziană fin de siècle e cu siguranță lucrarea unui „bordelograf“ cultivat literar și plastic.

De luni de zile îmi propuneam, îmi doream să văd expoziţia cu un titlu deosebit de atractiv: „Maeştrii dezordinii“ la Muzeul „Artelor prime“, muzeu ce reuneşte obiecte şi podoabe, măşti, arme altădată calificate de „primitive“, dar azi valorificate ca expresii ale „începutului“, ale răscrucii între sacru şi artistic.

Dacă poemele Anei Dragu din volumul precedent, Păpuşa de ceară (2008), iernatic-nocturnale şi violent-morbide, construiau un apăsător joc de-a moartea în doi, Păzitoarea este mai mult o carte a dragostei şi-a absenţei. O atmosferă mai degrabă sumbră şi tensionată, punctată de flash-uri coşmareşti, însoţeşte imaginea iubirii dorite şi/sau distorsionate, viciate sau, dimpotrivă, potenţate de boală, îndepărtare, întuneric şi alte manii şi anxietăţi.

Ca toate lucrurile esenţiale, prezervativul exista deja în Antichitate, confecţionat fiind din materialele vremii, adică din intestin de oaie. Ideea nu era chiar strălucită, dar era cam singura, aşa că modelul acesta „bio“ avea să străbată epoci de-a rîndul, cunoscînd doar mici variaţiuni (intestinul de capră sau de viţel, eventual garnisit cu o panglicuţă de mătase).

Spania nu are nici pe departe cultura protestului din Franţa. Micile conflicte de muncă se negociază repede, înainte să se ajungă la grevă. Revendicările „mari“, dacă au sprijin popular, îşi găsesc şi ele soluţii, conflictele de stradă madrilene sînt mai potolite decît marile demonstraţii pariziene.

Un cub zăbrelit de metal cu leduri ca o celulă de interogatoriu. Lumină rece, chiar şi atunci cînd ţipă în culori tari, portocaliu sau galben. Cîteva siluete androgine, îmbrăcate în uniforme cenuşii ca salopetele de cosmonaut. Mai multe personaje poartă aceleaşi nume şi sînt jucate de aceiaşi actori.

Nu ştiu cît de cunoscut e Jonas Gardell în România, cu biografia lui ciudată: actor de comedie, dar şi dramaturg, scenarist de film şi anarhist de ani ’80. Eu l-am descoperit întîmplător, printr-o prietenă cu instinct sigur la oameni şi la cărţi.

În septembrie 2009, debutul pe album al duo-ului londonez Robbie Furze & Milo Cordell, aka The Big Pink, era salutat cu cîteva salve de tun surprinzător de bombastice. În fond, cam aşa arăta şi muzica acestei trupe, apărute exact în momentul în care glowstick-urile nu rave începeau să pîlpîie a moarte, după ce alde Klaxons, Shitdisco, Trash Fashion & Co. spuseseră tot ce era de spus despre acest foarte efemer gen muzical.

Ceea ce distinge Batman-urile lui Christopher Nolan de alte filme cu supereroi, inclusiv de Batman-urile mai vechi (Pop Art-ul serialului şaizecist cu Adam West, fantasmagoriile lui Tim Burton, camp-ul lui Joel Schumacher) e aplicarea unui relativ „realism“.

De peste şase decenii, cînd se lasă vara, „francezul mijlociu“ merge la Avignon ca la Mecca. Inutil să mai precizăm, la Festivalul de teatru de la Avignon. Pelerinaj obligatoriu, cel puţin o dată în viaţă, şi nu numai pentru oamenii de meserie.

Săptămîna trecută scriam că, în ciuda circulaţiei legendelor săseşti cu Vlad Ţepeş şi a consecinţei lor literare din lumea anglo-saxonă – best-seller-ul lui Bram Stoker, tema vampirului nu i-a preocupat pe scriitorii români, nici pe cei de literatură înaltă, nici pe cei de literatură populară de secol 19.

Care va să zică, nu sînt „vreo 15“ proze scurte, cum îi ieşiseră la socoteală enciclopedicei coane Wiki, ci fix 20. Atîtea a scris Truman Capote de-a lungul vieţii lui de omniprozator, adică de romancier-nuvelist-memorialist-publicist-scenarist-dramaturg. O singură povestire datează din anii ’70 şi tot una singură – ultima! – din anii ’80.

Am plecat înspre Kassel cu articolul lui Matei Martin în buzunar şi cu gîndul că mă întorc în acest oraş după cinci ani şi că le voi întîlni pe Lika şi Anca, prietenele mele de la ECLA cu care, în 2007, ne-am jurat că, orice ar fi, vom merge doar împreună să vizităm Documenta.

E greu de spus, privind dinspre Est, dacă politicile culturale ale Franţei îşi ating toate obiectivele. Franţa promovează de ani buni „excepţia culurală“. Produsele culturale nu sînt mărfuri oarecare, motiv pentru care implicarea statului în producţia, difuzarea şi promovarea lor e legitimă.

Podeaua Catedralei Saint Patrick din Dublin este mozaicată, cu tonuri de verde şi ocru. O placă cenuşie marchează locul de veci lui Jonathan Swift, care a fost diacon la Saint Patrick între 1713 şi 1745, perioadă în care a scris Călătoriile lui Gulliver (Travels into Several Remote Nations of the World).

Între bibliotecile din România, cele ale Institutului Francez au avut dintotdeauna un farmec aparte. Nu le ştiu prea bine pe cele de la Cluj, Timişoara sau Iaşi, însă de cîte ori am căutat, în catalogul comun, o carte mai rară, am reuşit s-o găsesc în fondul uneia dintre ele.

Rockul progresiv şi-a schimbat hainele de multe ori, de cînd cei trei canadieni uniţi sub blazonul Rush s-au apucat de treabă. Şi totuşi, astăzi constatăm paradoxul unei relaţii de sinonimie între „prog“ şi „retro“, un fenomen similar celui din literatura science fiction, cu care, de altfel, cei de la Rush au avut o simbioză constantă.

După trei episoade succedate pe parcursul unui deceniu, seria Spider-Man o ia de la capăt cu un nou regizor (Mark Webb în loc de Sam Raimi), un nou actor (Andrew Garfield în loc de Tobey Maguire) şi un episod-pilot care povesteşte cum a devenit Spidey Spidey.

Pe lista genurilor subreprezentate în literatura română se află, printre destule altele, şi goticul. Anul trecut, cînd scriam despre antologia Steampunk. A doua revoluţie că are toate şansele să reprezinte adevăratul certificat de naştere al acelui subgen la noi, vorbeam, o dată în plus, şi despre caracterul discontinuu şi relativ/tardiv sincronic al literaturii noastre.

Andrei Kurkov e cel cu Moartea pinguinului şi cu Legea melcului, poveşti din lumea Ucrainei post-sovietice, manevrînd un umor cinic, un absurd cumsecade şi nişte „realităţi“ perfect suprarealiste.

E absolut miraculos cum pot cinci oameni să transforme un oraş întreg, dacă-şi pun tot sufletul în chestia asta. Şi e cît se poate de limpede că echipa de proiect a Festivalului de poezie şi muzică de cameră de la Bistriţa, plus directorul Festivalului îşi pun absolut tot sufletul în minunea numită Poezia e la Bistriţa.

Şeicii din Emiratele Arabe sînt tot mai interesaţi de arta occidentală. Cumpără (aproape) orice, fără prea mare pricepere, dar cu foarte mulţi bani. Pînă în 2017, la Abu Dhabi se va construi o insulă gigantică – un fel de „Museuminsel“ (după modelul berlinez) cu cinci clădiri, printre care „filiale“ ale muzeelor Luvru şi Guggenheim.

La exact o sută de ani de la moartea lui Caragiale (9 iulie 2012), Teatrul Naţional din Bucureşti, aflat în renovare, consolidare şi redefinire a spaţiului, şi-a omagiat patronul spiritual prin deschiderea celei dintîi dintre noile săli cu avanpremiera Două loturi în regia lui Alexandru Dabija (premiera la toamnă).