Bietele surori ale Cenuşăresei

Mi-am amintit, zilele trecute, citind Copilăria unui comic de Jonas Gardell – roman autobiografic excepţional al unui actor suedez de stand-up – versurile lui Carlos Piera: „Nimeni nu a cîştigat această bătălie, însă toţi cei / care am pierdut-o / detestăm atît de tare familiaritatea! /Acceptăm închişi în case chipul de-altădată / ignorîndu-ne unii pe alţii, şi ştiind / ce înseamnă să revii la ce-are mai atroce copilăria“. Atrocitatea copilăriei, carevasăzică – aici nu doar adulţii cei mai edificaţi (părinţi, psihologi, profesori) ar protesta sau, după facultăţi, ar ridica din umeri. Poate de asta literatura unui anumit tip de scriitor (necomplezent şi integru în mai multe sensuri) e, de multe ori, singura care poate reconstitui amplitudinea ororii candide: neînţelegerea, ruşinea, frica, renunţarea. De multe ori, la aceşti scriitori, „chipul de-atunci“ e şi chipul de-acum, descumpănirea prezentă care nu mai aşteaptă nimic de la viitorul luminos, deruta celui care scrie în încercarea de a ocoli, prin înţelegere, miezul ororii. La J.D. Salinger, Agota Kristof, Aglaya Veterany, Mircea Cărtărescu, T.O. Bobe, Olga Tokarczuk, chipul de altădată e şi chipul de-acum, al scriitorului ce caută, în scris, un prezent expiator, autobiografic sau nu. Poate şi fiindcă prezentul ororii de atunci, cu melancolia, înţelegerea şi regretul de-acum alcătuiesc un amestec exploziv pentru un scriitor ce caută intensitatea, dar şi pentru cititorul cît de cît implicat.

Nu ştiu cît de cunoscut e Jonas Gardell în România, cu biografia lui ciudată: actor de comedie, dar şi dramaturg, scenarist de film şi anarhist de ani ’80. Eu l-am descoperit întîmplător, printr-o prietenă cu instinct sigur la oameni şi la cărţi. În româneşte i-au apărut, cred, doar două dintre cele unsprezece romane: Copilăria unui comic şi Un OZN îşi face intrarea, la Editura Vremea, traduse de Carmen Vioreanu. Cînd scrie roman însă, acest Seinfeld suedez are o metodă personală, un dozaj şi o alonjă nefiresc de stăpînite. Oroarea copilăriei nu e doar subiectul romanului său cel mai cunoscut, dar şi punctul de pornire al tăvălugului, o avalanşă de orori mari şi mici, personale sau social-politice, acceptate sau ascunse sub preş.

Un copil de 12 ani din suburbiile Stockholm-ului retrăindu-şi în prezentul maturităţii (uneori chiar în propria sa cabină de la teatru) propria laşitate, o mizerabilă trădare, crima indiferenţei stă faţă în faţă cu un adult care face comedie pentru a fi, dacă nu iubit de ceilalţi, măcar, în cele din urmă, acceptat – iată tensiunea rememorării ispăşitoare, a scrisorilor trimise în fond sieşi. Ca la Lars von Trier, tensiunea e cea dintre două lumi, una scufundată, însă nu mai puţin prezentă (pe poarta căreia ar putea scrie, ca într-un horror bucolic: „Bine aţi venit în Copilărie“) şi una a rememorării, a „scrisului cu trecutul“ care nu se mai termină. Nu întîmplările contează, nici numele copiilor, nici măcar dramele lor generice – deşi toate sînt aduse maniacal în prezentul scrisului –, cît răsturnarea a două lumi în fond încă lipite în conştiinţa povestitorului: „Lumea în care am fost adus pe lume nu mai există. E la fel de istorică precum anii ’70, la fel de neînţeles. Aşa cad eroii. Aşa mor dinozaurii. Aşa cad statuile lui Lenin şi guvernările de sosii, iar lumea devine strălucitor de nouă, ca o pagină nescrisă... Trebuie să strîngi din dinţi şi să înduri. Se termină. Vine altceva. Animalul sălbatic se înfurie, dar timpul lui e scurt... Nimic nu e mai greu decît să ne amintim. Eu nu-mi amintesc copilăria noastră din Sävbyholm altfel decît ca pe un fior, de parcă am stat în umbra imensă şi rece a unui înger încrîncenat“.

Frică, demenţă infantilă, oroare, dar, pe alocuri, şi candoare, aşteptare înfrigurată, joacă – asta e copilăria unui comic suedez pe care Jonas Gardell o scrie ca un maestru, tatonînd decăderea mitică, antieroismul, ruşinea apocaliptică, aşa cum numai un copil le poate simţi şi şi le poate aminti în trecerea forţată spre o maturitate complezentă şi plină de cicatrici nevindecate: „Ca bietele surori ale Cenuşăresei, noi eram cei urîţi şi scîrboşi. Ca bietele surori ale Cenuşăresei, ne-am tăiat degetele de la picioare şi călcîiele ca să ne putem îndesa picioarele în pantofiorul acela execrabil de sticlă. În zadar, bineînţeles. Pantoful n-a fost niciodată pentru noi. Era pentru cineva cu picioare mai drăgălaşe decît ale noastre, iar ei ştiau asta. Voiau numai să ne vadă cum ne tăiem. Şi Sävbyholm-ul n-a fost nicicînd mai frumos ca în zilele copilăriei noastre, cînd am învăţat să ne fie frică“.

Cine e de vină? – nu-i o întrebare pe care puştiul lui Gardell, Juha Lindström, să şi-o pună, pentru că şi el, şi toţi ceilalţi cunosc răspunsul. El însuşi e vinovat, bănuiala sa că seamănă cu Iuda nu poate fi neîntemeiată, la fel şi siguranţa violentă că nu va întîlni vreodată nici iubirea, nici acceptarea celorlalţi. Carlos Piera traducea singurătatea asta pe viaţă cu ura pentru familiaritate, comicul trist Jonas Gardell o retrăieşte de cîte ori vede, la intrarea sălii în care joacă, o coadă lungă de oameni aşteptîndu-l pe el însuşi.