Pop alterna(t)iv
● Micachu and the Shapes, Never, Rough Trade Records, 2012.
Cine a ascultat, acum mai bine de trei ani, un album numit Jewellery, ştie despre ce vorbesc în momentul acesta. Pînă la acea sclipitoare întîmplare, Mica Levi, adolescentă născută într-o familie de muzicieni, crescuse prin „noroaiele“ muzicale ale Londrei şi-şi făcuse de cap pe astăzi aproape defunctul MySpace. În primul rînd cu un mixtape, Filthy Friends, care i-a adus ceva faimă şi la care au dat o mînă de ajutor artişti cunoscuţi, precum Ghostpoet, Jack Peñate sau Toddla T.
La scurtă vreme după asta, domnişoara Levi a pus, împreună cu Raisa Khan (clape) şi Marc Pell (tobe), bazele unei trupe, botezate Micachu and the Shapes, şi a devenit un subiect îndeajuns de apetisant încît să-l determine pe însuşi inegalabilul Matthew Herbert să coboare de pe pernele sale de puf şi să se ofere să-i producă, Dumnezeule mare!, chiar albumul de debut. Iar Jewellery, căci despre acest LP este vorba, şi-a meritat la final şi numele, şi nesfîrşitele semne de exclamaţie. Muzica pe care o conţinea, fracturistă, inocentă, plurivalentă şi derivativă în acelaşi timp, proiecta, în primăvara lui 2009, o perspectivă complet neortodoxă în peisajul pop al acelor vremuri. 2011 a fost anul unui alt experiment, Chopped & Screwed, un album în concert, cîntat de Micachu and the Shapes împreună cu ansamblul London Sinfonietta şi dedicat foarte particularei scenei de southern hip-hop, înecate în purple drank, din Houston-ul anilor ’90.
Cu Never, noul album al MatS, Mica Levi îşi continuă plimbarea prin multiversul sonor al modernităţii, construind din nou o operă pe care cu greu o poţi ataşa unei definiţii care să o ţină captivă. Artista britanică demontează structurile tradiţionale ale genurilor muzicale pînă cînd orice vagă asemănare cu un model preexistent dispare, iar rezultatul metodei ei e un disc care seamănă cu o cursă aproape sinucigaşă într-un montagne russe lipsit de centuri de siguranţă. Asaltul de sunete disonante emise de instrumente inventate sau de aparate de uz casnic – panoplia lui Micachu patinează între „chu“, o chitară modificată de însăşi muziciana, care are pe corzi nişte inele care o fac să sune precum un instrument de percuţie, şi un ventilator –, chitările dezacordate, glitch-urile neaşteptate, ritmurile sfîrtecate creează o parodie popistă care, deşi invocă ceea ce se întîmpla în bula experimentalistă a post-punk-ului sfîrşitului de ani ’70, nu suferă deloc de lipsa originalităţii. Dimpotrivă. Cu tot haosul aparent de pe album, fiecare sunet – fie că vorbesc despre aspiratorul care se aude pe „Easy“, fie de sunetul paşilor care trec prin „Top Floor“ – se justifică din punct de vedere muzical, iar textele, voit infantile, se cuplează perfect cu aparenta incoerenţă instrumentală. Mica Levi nu se sfieşte, prin compoziţiile ei, să-şi asume riscuri, călcînd în picioare prejudecăţi legate de pop/rock-ul comercial şi refuzînd să facă reverenţe în faţa genurilor-sursă, pentru a lansa cel mai relaxat, nebunesc şi vibrant album al celor două treimi din 2012 trecute pînă acum.
Paul Breazu este jurnalist.
