Coşmaruri & totalitarisme
● Ana Dragu, Păzitoarea, Editura Charmides, 2012.
Dacă poemele Anei Dragu din volumul precedent, Păpuşa de ceară (2008), iernatic-nocturnale şi violent-morbide, construiau un apăsător joc de-a moartea în doi, Păzitoarea este mai mult o carte a dragostei şi-a absenţei. O atmosferă mai degrabă sumbră şi tensionată, punctată de flash-uri coşmareşti, însoţeşte imaginea iubirii dorite şi/sau distorsionate, viciate sau, dimpotrivă, potenţate de boală, îndepărtare, întuneric şi alte manii şi anxietăţi. Între singurătatea întinsă şi intensă şi momentele fulgurante şi neaşteptate de fericire, există însă diferite grade ale percepţiei corpului şi minţii, care suportă sau se manifestă deopotrivă prin accese de febră şi prin stări de frig, prin letargii şi convulsii, prin viziuni şi intuiţii: „am febră / şi în lumina asta / văd frumuseţea hidoasă a tuturor plantelor silite să crească / pe întuneric. // doar mă gîndesc la tine şi mă dor mîinile pînă la umeri / asta le îndepărtează de trup / împiedicîndu-le să mă îmbrăţişeze. // în locul umerilor / am două gropi în care plouă. / de cîte ori îţi vorbesc, afară fulgeră. // nici nu pot să-i spun vis / după ce am văzut-o întrupîndu-se stăruitor şi scrîşnit / aidoma mestecatului pe care îl fac manechinele / devorîndu-se într-o debara. // în cea mai cumplită linişte / dragostea noastră perfectă trece din noapte în noapte. // nici regrete. nici moarte, // doar febra asta miraculoasă / în care raţiunea dă greş / pentru că e un instrument prea precis“ („febră“).
Patul şi limbajul, altfel spus corpul şi cuvintele („cuvinte care să-i sudeze aşa cum singur trupul i-a apropiat“) semnifică două modalităţi de acces, alternative dar şi convergente, spre o supra/infrarealitate emoţională în care viziunea, senzaţiile şi intuiţiile se suprapun sau se substituie, creînd imagini bizare şi neliniştitoare: „să vedem ce se vede dimineaţa pe ape: // dragostea noastră e crema de ciocolată care se-ntinde / şi întinsă îndulceşte orice suprafaţă // o păstrăm în borcan. // aici e un cireş / un loc bun pentru dragoste. / putem să ne oprim o vreme din tăcere şi să vorbim cuvinte care nu / strică // facem orice pentru ca hainele mele să nu poată ieşi să-ţi caute trupul // şi să atîrne moarte de frig prin aer. // (ca să evităm haosul înghesuim tot frigul din cameră / în borcan) // apoi ne felicităm pentru ordine / şi ne felicităm călduros pentru viclenie. // noaptea ne acoperă ca o cîrpă ruptă...“ („ape“). Există multe schimbări de stări şi la fel de multe „treceri“, în aceste poeme concentrate, eliptice uneori, ca nişte mantre ale subconştientului afectiv care alternează sau mixează dorinţa cu spaima, voluptatea cu oboseala, nevoia cu refuzul, revelaţiile cu obsesiile: „mi-e dor de tine peste tot // obosesc repede cînd eşti departe / vorbesc mult / şi tai masa în două // sînt o bombă / programată să explodeze în faţa oricui se apropie prea mult // în faţa acestui bărbat care îmi încălzeşte tălpile. // am putea / privi acelaşi tavan împreună / topiţi de căldură şi de oboseală // am putea umbla prin casă legaţi la ochi numai plăcere // şi numai durere şi după nici cîteva ore / o mare lipsă de imaginaţie. // dar iadul înseamnă să nu te mai pot gîndi / şi pedeapsa pentru prea puţină dragoste nu e / moartea // ci nenumărate morţi“ („dragoste nu“).
Versurile – relatări (de coşmaruri sau de gesturi aparent comune), replici (in absentia) sau sentinţe (de sine) – scanează dragostea de zi şi de noapte, imaginară sau rememorată, levitînd între lumină şi întuneric, cînd intensă, corporală şi salvatoare („eşti uşa pe care ies atunci cînd mi-e frică“), cînd apăsătoare prin golurile lăsate în urmă sau chiar imposibilă prin uzare şi afectare. Dragostea secretă, din străfundurile conştiinţei, decoruri şi situaţii stranii în care cei doi îndrăgostiţi, deopotrivă esenţiali şi imposibili, pasionali şi uzaţi, se ating, îşi vorbesc, îşi amintesc şi se visează într-o căutare reciprocă în celălalt, nerăbdătoare şi asiduă uneori, gravă, mecanică sau tardivă alteori: „ce rău că sîntem încă bătrîni // treizecişipatru de mesaje într-o singură noapte / ca să ne spunem că sîntem încă tineri / că poate într-o zi ne vom vorbi de aproape // visez că sîntem deja bătrîni / cu abonament la aceeaşi bibliotecă / fie ea şi sătească / în care stăm de soare în fiecare zi / nu de dragul lecturii / ci pentru a ne ademeni / în lungi senzuale plimbări / printre rafturi // vorbim // despre vara în care ne-am iubit în fabrica de ceai / intoxicaţi cu plante medicinale / şi lunile nesfîrşite fără tandreţe în care n-am văzut nici un film / pentru că nu puteam urmări cu privirea / nici o succesiune de imagini care conţinea viaţă // orice fel de imagini / cu orice fel de viaţă // tu rîzi în visul ăsta / şi spui că sîntem încă tineri / al nu ştiu cîtelea bărbat care-mi spune «dragostea mea» // aşa bătrîn şi ultimul“ („coşmar 2“).
Imaginarul suprarealist este placat pe detaliile, obiectele şi gesturile intense sau doar obscure ale cotidianului conferindu-i o calitate cumva domestică. De altfel, pusă sub semnul dialogului aproximării şi intuiţiei de sine a poeziei lui Mircea Ivănescu (din care este luat un motto şi căruia i se dedică un poem) în care şi „eu“, şi „tu“ sînt identităţi la fel de misterioase, versurile Anei Dragu fac apel, la fel de explicit, la imaginarul „de familie“ al lui Cristian Popescu: „să nu se supere familia ta / dar familia mea e mai bună / familia mea e la fel de frumoasă ca familia popescu / mult mai adevărată decît arta“ („lumină simplă“). Într-o cronică foarte exactă din Euphorion, Radu Vancu, el însuşi un fin poet şi un foarte bun cunoscător şi comentator de poezie, vorbeşte pe larg despre filiaţia naumiană a imaginarului poeziei Anei Dragu, dar, mai ales, despre translarea acestei suprarealităţi onirice în accidentele hazardat-obiective ale biografismului. Spune Radu Vancu: „Sinteza aceasta între Gellu Naum şi Mircea Ivănescu e posibilă şi pentru că există un termen mediu, recte un al treilea maestru, poate ceva mai discret, care funcţionează cumva mitigant, orientînd discursul poetic înspre soluţia hibridă a unui biografism fantast; e vorba despre Cristian Popescu, a cărui poezie face obiectul uneia dintre puţinele referinţe intertextuale ale unei poezii atît de categoric antilivreşti“. (De altfel, Radu Vancu însuşi teoretizează influenţa lui Cristi Popescu asupra propriei sale poezii – „poezia-ca-artă-de-familie“ – în volumul, apărut tot anul acesta, Frînghia înflorită, şi pe care îl voi comenta, inclusiv datorită acestei filiaţii comune, cu toate că într-o altă cheie şi tonalitate, în cronica de săptămîna viitoare.)
Aşa cum se poate vorbi despre un biografism fantast, la fel de bine s-ar putea spune despre poezia Anei Dragu că patentează un suprarealism minimalist, contrapunctic, unul de expresie, nu de construcţie. O altă influenţă interesantă, deşi vagă, acolo unde există sugestia unei sexualităţi bolnăvicioase, ar putea fi Angela Marinescu care ar fi putut scrie un poem cu titlul „totalitarism sexual“. Mixajul delicateţii gesturilor apropierii, cu percepţiile dark şi cu viziunile de coşmar ale subconştientului din acest discurs poetic deopotrivă oniric şi biografic, erotic şi funebru, tandru şi violent, face din Păzitoarea un original poem topografic ce (supra)aproximează, cu o simplitate uneori dezarmantă a expresiei, mişcările şi formele incandescente, rarefiate, instabile ale dragostei, straniu animal interior ce trebuie îngrijit şi păzit să nu scape în nopţile cu lună „aproape rotunjită“.
