Drame à la Bibliothèque Française
Între bibliotecile din România, cele ale Institutului Francez au avut dintotdeauna un farmec aparte. Nu le ştiu prea bine pe cele de la Cluj, Timişoara sau Iaşi, însă de cîte ori am căutat, în catalogul comun, o carte mai rară, am reuşit s-o găsesc în fondul uneia dintre ele. Biblioteca Institutului Francez din Bucureşti (cu bibliotecarii ei nu doar profesionişti, ci, uneori, de-a dreptul savanţi) a fost întotdeauna un loc special. Mai cu seamă de cînd funcţiona la ultimul etaj al elegantului imobil din Bulevardul Dacia, într-un spaţiu mansardat, relaxat, cu cotloane şi geamlîcuri dînd spre Parcul Ioanid sau spre casele vechi de pe Viespari, „Biblioteca Franceză“, cum e numită, a devenit un loc bun, nu neapărat o bibliotecă în sensul clasic – cu spaţii pentru computere, sală de lectură, rafturi cu cărţi şi reviste –, deşi era şi asta, cît o altă casă, mai liniştită, mai aerisită, o „cameră separată“ de griji şi apeluri imperative. Poate nu întîmplător, cînd am fost întrebată unde aş vrea să mi se facă o fotografie „de atmosferă“, am preferat această bibliotecă. A fost o vreme, la începutul anilor 2000, cînd încă funcţiona aici nu doar schimbul de cărţi cu celelalte centre din România, ci şi un sistem cu totul occidental, prin care puteai solicita achiziţii de noi cărţi: noutăţi literare sau instrumente umaniste (dicţionare, enciclopedii). Şi din acest motiv, cînd m-am întors – după o lungă şedere – din Elveţia romandă, nu am avut vreo clipă impresia că m-am rupt definitiv de cultura franceză.
Se ştie încă destul de bine cît de importantă a fost Legaţia Franceză înainte de 1989 (cu biblioteca ei structurată pe vremea cînd Roland Barthes mai era la Bucureşti), ce război (nu doar psihologic) s-a dat aici cînd au venit comuniştii la putere, cum a fost expulzat ultimul director francez, Léon Goué, cel care nota, la plecarea din România, în jurnalul său: „Police, Police, contrôle des étrangers! Drame, drame...“. Acum cîţiva ani, Dilemateca a publicat un excelent reportaj semnat de Monica Tănase despre un personaj legendar, Victor Furţea, „păzitorul“ clădirii din Bulevardul Dacia 70 vreme de 20 de ani, pînă la redeschiderea Institutului Francez, omul care nu şi-a părăsit, în tot acest timp, reduta, apărînd cele 40.000 de volume lăsate în urmă după expulzarea funcţionarilor francezi, cîteva piane şi tablouri de patrimoniu. Ţăran din Făgăraş şi veteran de război, Victor Furţea a rezistat în clădirea din Dacia aşa cum alţii au rezistat în munţi. Securitatea a încercat să-l scoată din clădirea Legaţiei (care continua să fie teritoriu francez) ca să-l aresteze, i-au ameninţat familia, l-au bătut, însă el a rămas pe loc, păzind cărţile, biblioteca gîndită înainte de 1947 de Roland Barthes. În anii ’70 a fost pensionat, nu înainte de a fi decorat şi premiat de statul francez. Se povesteşte că pînă la moartea sa, în 1985, mai putea fi văzut, şchiopătînd, însoţit de un cîine lup, prin curtea Institutului. A primit „Legiunea franceză a muncii“, dar la fel de bine s-ar fi putut inventa pentru el „Ordinul cărţilor“.
N-aş vrea să patetizez nici momentul acela care şi-a avut, sigur, eroii săi, nici pe cel, mai puţin eroic, de azi, care îşi are şi el protagoniştii lui. N-ar trebui însă să uităm că liniştea de azi, convivialitatea, atmosfera unică de la „Biblioteca Franceză“ din încrîncenatul Bucureşti îşi au istoria lor. O istorie care nu e lină, nici „unilaterală“, ci, mai degrabă, este istoria unei relaţii.
Ce s-a întîmplat, de fapt? Luna trecută, după Bookfest, cînd Franţa a fost ţară-invitată, biblioteca s-a închis pentru reamenajare, iar săptămîna trecută, cînd s-a redeschis – la parter, ca la începutul anilor ’90, cînd fondul de carte era mult mai mic – am avut o surpriză neplăcută. Atît cărţile, cît şi mediateca au fost înghesuitre într-un spaţiu impropriu (unde pînă nu demult abia încăpea cafeneaua-librărie), spaţiile de lectură au fost desfiinţate, iar multe cărţi – pur şi simplu eliminate. Peste 600 de volume, cele mai multe dintre ele de literatură, ştiinţe umaniste (filozofie, psihologie, religie) au fost îndepărtate din bibliotecă. Criteriul? Unul pur pragmatic, cantitativ, mercantil: ele nu fuseseră împrumutate decît foarte rar în ultimii ani. N-o să fac nimănui un proces de intenţie (la urma urmei, nu doar oamenii se despart între ei) şi nici n-o să enumăr acele cărţi (acum eliminate) despre care am scris de-a lungul timpului sau care m-au trimis la altele, atunci cînd scriam vreun articol sau vreo carte. Aş fi însă bucuroasă să înţeleg ce s-a întîmplat. Nu era Biblioteca Institutului Francez principala verigă de legătură cu francofilii din Bucureşti? N-au mai existat fondurile necesare susţinerii – poate dezvoltării – celei mai importante biblioteci franceze din România, în condiţiile în care politicile culturale franceze sînt calate pe acest gen de suport, oricum, simbolic? Se crede, azi, că principalii „clienţi“ ai Institutului, cei care învaţă limba franceză, nu mai citesc decît bibliografii obligatorii? O carte necitită multă vreme trebuie arsă sau ar putea fi păstrată într-o umilă cameră-depozit? S-a încheiat definitiv – fără recuperarea răniţilor din tranşee – războiul de 50 de ani între anglofoni şi francofoni şi noi n-am aflat încă? Ce să mai zic? Vorba acelui director postbelic expulzat de comunişti: drame, drame...
P.S. Îi mulţumesc doamnei doctor Mariana Codreş pentru minunatul Jurnal pentru Stella al lui Swift pe care mi l-a lăsat la redacţie. Un gest de generozitate curat dilematică!
