Iar moare cultura franceză?
E greu de spus, privind dinspre Est, dacă politicile culturale ale Franţei îşi ating toate obiectivele. Franţa promovează de ani buni „excepţia culurală“. Produsele culturale nu sînt mărfuri oarecare, motiv pentru care implicarea statului în producţia, difuzarea şi promovarea lor e legitimă. Conceptul lansat prin anii ’50 a fost între timp adoptat de mare parte a lumii civilizate – însă Franţa e, în continuare, modelul şi primul purtător de drapel. Apropo de drapel: tot Franţa e una dintre ţările care susţine pe o voce foarte autoritară că producţia culturală a unei ţări generează ataşament şi identitate – foarte adesea, în discursul oficial, se vorbeşte despre „cultură naţională“. Nu-i de mirare că articolul lui Donald Morrison din Time Magazine care anunţa „moartea culturii franceze“ a picat foarte prost. Probabil că textul nici n-ar fi stîrnit atîta interes în lumea anglo-saxonă, dacă n-ar fi iscat furtună la Paris: membrii ai guvernului, academicieni, oameni de litere, artişti şi chibiţi s-au inflamat rapid. S-au făcut anchete, s-au publicat scrisori deschise şi zeci de editoriale, s-a dezbătut la televizor şi s-a comentat pe bloguri. Nu, cultura franceză nu murise – ba, după cum constata chiar autorul articolului împricinat, era chiar foarte vioaie: sute de cărţi noi la rentrée littéraire, zeci de premiere de teatru, o scenă de concerte destul de efervescentă, numeroase festivaluri interesante. Ceea ce murise, de fapt, era acea „cultură naţională“, mai precis: strălucirea mondială a producţiei culturale franceze. Ceea ce jurnalistul constatase pe baza unor observaţii şi comparaţii a fost luat drept insultă. E un subiect sensibil. După ce decenii la rînd s-au pompat bani pentru a susţine „cultura naţională“, venea un englezoi să spună că totul a fost degeaba.
Guvernul Marii Britanii nu acordă nici pe departe atîtea fonduri pentru cultură cîte dă Parisul. Londra nu crede în „excepţia culturală“, pentru britanici, muzica, teatrul, artele vizuale etc. sînt „industrii“ care pot funcţiona cam la fel ca transporturile, agricultura sau producţia de avioane (ba încă, aceasta din urmă ar putea beneficia de subvenţii mai mari decît cultura). Sigur, Royal Opera e „de stat“, la fel ca alte cîteva instituţii, dar de aici şi pînă la a promova o „cultură naţională“ e cale lungă. E vorba, pur şi simplu, de două paradigme diferite. Şi ireconciliabile.
Am spus ireconciliabile? S-a găsit un om curajos care caută o punte de legătură. Curajul nu vine din convingere, ci din neputinţă: nu mai sînt bani, aşa că trebuie găsite modalităţi de a stimula creativitatea fără subvenţii de la stat. Omul curajos este François Hollande, preşedintele socialist al Franţei. Recent, la Festivalul de Teatru de la Avignon, a afirmat: „Cultura nu e doar un buget“. Declaraţia, menită să-i convingă pe artişti de angajamentul său pentru cultură, are mai multe înţelesuri. Cel pe care a vrut el însuşi să-l dea a fost, mai mult ca sigur: „cultura nu înseamnă doar finanţare de stat, doar contabilitate“. Celălalt înţeles – uşor de interpretat – era: „cultura nu se face doar cu finanţare de la stat“. Cea de-a doua parte a frazei nu a adus nici ea clarificări. Preşedintele a spus în continuare: „Cultura înseamnă şi o investiţie care perimite teritoriilor să fie mai atractive“. Pentru ca apoi, să mai adauge: „să genereze locuri de muncă, să ofere ţării noastre o imagine de competitivitate“. De aici se poate deduce o oarecare atitudine pragmatică. E socialist – deci trebuia să promită şi locuri de muncă, la pachet cu subvenţiile. Care subvenţii nu se ştie încă dacă se vor menţine la acelaşi nivel cu cele din anii precedenţi. Nu de mult, pe cînd încă era în campania electorală, Hollande a contrazis-o pe ministra de atunci a Culturii, Martine Aubry, care se angajase să mărească cu pînă la 50% subvenţiile. „Nu trebuie supralicitat cu cererile de finanţare. În schimb, am avea nevoie de politici culturale“ – ar fi spus atunci candidatul Hollande (potrivit Le Monde).
La nici un an de la această înfruntare – Franţa e în continuare în criză economică – Hollande revine asupra afirmaţiei: propune consultări în vederea adoptării unei „legi a dezvoltării şi democratizării culturale“. Pentru sectorul independent, sună angoasant. E ceva care conţine în acelaşi timp promisiune şi ameninţare. Promisiunea ar fi egalitatea, ameninţarea ar fi canibalizarea „întreprinderilor“ culturale pentru nişte sume derizorii. Căci, „nu vreau să vă mint“, a spus preşedintele, „vom face imposibilul, dar există limite“. „Va trebui să ne concentrăm pe esenţial“. Care e „esenţialul“ şi care sînt „limitele“, n-a mai precizat. Dar a fost destul de clar pentru toată lumea: n-o să li se dea, o să li se ia. „Cultura franceză“ va trebui să înveţe să se descurce şi fără bani de la stat. Iar cel care predă această lecţie e tocmai un socialist.
Foto: D.H. Popa
