Mică istorie a prezervativului
● Beatrice Fontanel, Daniel Wolfromm, Mică istorie a prezervativului, traducere din limba franceză de Ion Doru Brana, Editura Nemira, 2012.
Mică, mică, această Istorie a prezervativului, dar vioaie şi vînoasă. Şi structurată cu cap, ca să zic aşa. Şi foarte... la obiect.
Ca toate lucrurile esenţiale, prezervativul exista deja în Antichitate, confecţionat fiind din materialele vremii, adică din intestin de oaie. Ideea nu era chiar strălucită, dar era cam singura, aşa că modelul acesta „bio“ avea să străbată epoci de-a rîndul, cunoscînd doar mici variaţiuni (intestinul de capră sau de viţel, eventual garnisit cu o panglicuţă de mătase). Pînza îmbibată cu decocturi astringente nu avea cum să cîştige întîietate, aşa că a rămas o simplă bizarerie. În schimb, cauciucul galvanizat (sec. XIX) se va impune cu destulă rapiditate, pentru ca mai apoi latexul şi ultrarafinările aduse prin polimerizări să facă legea în materie de condom-uri, pînă în zilele noastre.
Povestea prezervativului nu înseamnă însă doar o cronologie a perfecţionărilor permise de chimie, tehnică sau marketing, ci, înainte de orice, o lungă şi aprinsă dispută între rezonurile medicale şi ale liberului arbitru, pe de o parte, iar de cealaltă, politicile nataliste, aberaţiile scientiste sau moraliste, plus abordările inchizitoriale. Le găsim pe toate în această cărticică de seară, cu sarea, piperul şi ciuşca de rigoare.
În paralel, sînt consemnate şi mijloacele contraceptive femeieşti. Unele, de o inginerie aiuritoare – de pildă, „filuterul“ din Belle Époque, o năzdrăvănie a cărei utilizare era „mai apropiată de tehnicile forajului petrolier decît de ginecologie“. Altele, comic de naive – precum strănutul „de după“, recomandat cîndva în Franţa. Te pomeneşti că de-aia sărim şi astăzi ca arşi, cu urări de noroc, la orice „hapciu!“ din jur.
